duminică, 11 iulie 2010

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Agapia Noua


Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Agapia Noua, numita si Agapia din Vale, este o icoana facatoare de minuni mult iubita de credinciosii ce trec pragul manastirii nemtene. Icoana este asezata in biserica cea mare a manastirii, in centrul naosului, in partea dreapta, intr-o strana de lemn, frumos sculptata si impobobita cu candele si broderii.

"Unele icoane sunt vindecatoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducatoare de ploi binecuvantate si protectoare ale manastirilor si familiilor credincioase. Fara indoiala, toate icoanele sunt facatoare de minuni si ajutatoare credinciosilor. Dar unele poarta o harisma speciala, pe care o simte numai cel ce se roaga mult si cu lacrimi in fata sfintelor icoane" (Arhimandritul Ioanichie Balan).

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Agapia Noua

Manastirea Agapia este situata pe valea paraului Agapia - Topolita, la poalele culmii Magura, la numai noua kilometri distanta de Targu Neamt. Aceasta manastire este singura asezare monahala din tara care poarta numele de "dragoste crestina", dupa cuvantul grecesc "agapis". Manastirea si-a preluat numele de la Sihastrul Agapie care, conform traditiei ar fi ridicat in secolul al XIV-lea, in aceasta zona a Neamtului, o bisericuta din lemn.

Manastirea Agapia Noua - Icoana  Maicii Domnului

Manastirea Agapia este strans legata de istoria schitului Agapia Veche. Primul sihastru cunoscut care s-a nevoit in poiana unde se afla astazi Manastirea Agapia Veche, a fost Cuviosul Agapie din Manastirea Neamt. Aici a intemeiat o biserica de lemn cu hramul Schimbarea la Fata. Asa a luat fiinta prima sihastrie din Muntii Neamt, cunoscuta sub numele de "Sihastria lui Agapie".

Vechiul Pomelnic al manastirii aminteste de Petru Rares si Elena Doamna, ca primi ctitori voievodali, prin grija carora s-a zidit prima biserica de piatra de aici. In schimb, o inscriptie aflata in pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale mentioneaza pe Petru Schiopul si Ruxandra Doamna ca fiind intaii ctitori domnesti. Este posibil ca Petru Rares si Elena Doamna sa fi ridicat aici prima biserica de zid, reinnoita apoi de Petru Schiopul in a treia domnie a sa (1582-1591).

Manastirea Agapia Noua - Icoana  Maicii Domnului

Icoana Maicii Domnului din biserica, asezata ca "Axionita", este o lucrare foarte veche si de mare valoare artistica, ea fiind considerata ca facand parte din categoria celebrelor icoane de la Manastirea Bistrita si Manastirea Neamt.

Potrivit traditiei locului, icoana a fost daruita Manastirii Boistea, de catre ctitorul acesteia, ieromonahul Macarie Bou, catre sfarsitul secolului al XIV-lea. La inceputul veacului al XVII-lea, cand Manastirea Boistea este desfiintata, icoana este adusa la Manastirea Topolita si de aici la Manastirea Garcina, in timpul domniei lui Ieremia Movila.

Manastirea Agapia Noua - Icoana  Maicii Domnului

In anul 1803, cand calugaritele de la Garcina au venit la Agapia, printre bunurile transferate aici s-a numarat si icoana Maicii Domnului cu Pruncul, dovada a valorii ei deosebite.

Icoana Maicii Domnului de la Agapia a fost repictata in secolul al XVI-lea, dar dupa anul 1970 ea a fost restaurata, scotandu-se la lumina vechea pictura, care este de o frumusete deosebita.

Manastirea Agapia Noua - Icoana  Maicii Domnului

Se vehiculeaza traditia conform careia aceasta icoana este o icoana de procesiune, impreuna cu altele asemenea ei, ea fiind folosita la procesiunea de pe zidurile Constantinopolului, in secolul al VII-lea, cand persii au asediat cetatea lipsita de apararea armatei (626). Nu exista insa nici o marturie care sa certifice acest lucru. Cu toate acestea, este general recunoscuta provenienta ei dintr-un cerc al epocii de aur a artei bizantine.

Teodor Danalache

Manastirea Agapia Noua - Icoana  Maicii Domnului

joi, 1 iulie 2010

Ezoterism si exoterism in crestinism



Ezoterism si exoterism in crestinism

Parintele Galeriu : Noi ne dam seama ca se poate vorbi despre Revelatie la nivelul inteligentei, al speculatiei, adica la un mod abstract sau, dimpotriva, sentimental. As face o precizare : in orizont crestin nu trebuie folosit cuvantul mistic ci cuvantul duhovnicesc. Totusi este cu totul altceva sa abordezi Evanghelia la nivelul duhovnicesc al gandirii.

Sorin Dumitrescu: Ce deosebire faceti ? Ma refer la deosebirea intre mistic si duhovnicesc.

Parintele Galeriu. : Mistica e in toate religiile, implicit in cele dinainte de Hristos. Cuvantul grecesc "mio" se refera la o lume tainica, in acelasi timp derivatele lui au o forta de mare incarcatura ezoterica. Pe cata vreme in Revelatia crestina, in care noi credem si marturisim ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioare, aici e vorba de lucrare in Duhul Sfant. Sfantul Ioan Botezatorul zice : "Eu va botez cu apa, El va va boteza cu Duh Sfant".

Andrei Plesu: Sa intelegem, atunci, ca ezoterismul este in crestinism eludat ? Ca, deci, crestinismului nu i-ar fi propriu ezoterismul ?

Parintele Galeriu. : Nu-i e propriu in sensul unui ezoterism voit de om, sau in care omul este cenzurat. As face si o distinctie intre cele doua teologii: teologia apofatica si cea catafatica.

Andrei Plesu : "Via negations si "via afirmationis"

Parintele Galeriu. : Ei bine, in Apus, aceasta viziune este proprie teologiei catolice, in sensul, ca in Dumnezeire e o sfera tainica si o alta sfera revelata. Ele raman intr-o stare neschimbata. In ortodoxie nu este de conceput o asemenea viziune, Dumnezeu adica este deodata mister si revelatie, deodata taina si descoperire.

Sorin Dumitrescu : Reiese ca nu e intrutotul adecvat sa spunem ca teologia rasariteana este apofatica ?

Parintele Galeriu : Nu este numai apofatica, este deodata si mister si revelatie. Dar hotarul intre mister si revelatia nu este imuabil. Dimpotriva, si in eternitate Dumnezeu va ramane mister si revelatie. In Hristos avem revelatia totala, El este plenitudinea. Dar cat ni s-a descoperit in veacul de acum din Hristos si prin Hristos, in Duhul Sfant, nu inseamna ca va ramane numai aceasta. in eternitate Dumnezeu se comunica neincetat dar si neincetat ramane mister. Aici este dat progresul nesfarsit al fapturii caci misterul este un zacamant.

Andrei Plesu : Daca ramane mister, reiese ca El ramane integrat in anumite ordini ezoterice. Ce vreau sa va intreb ? Eu vad trei tipuri de ezoterism : intai un ezoterism de tip disciplinar, adica discipolul trebuie sa invete ca anumite lucruri, nu se vorbesc si nu se comunica, al doilea tip se refera la diferentierile individuale, adica anumite lucruri nu sunt accesibile pentru unele categorii umane dar sunt accesibile altora, deci exista ezoterism care spune ceva despre diferentierile existente de la om la om ; si, in sfarsit, exista un ezoterism esential care se refera la acel aspect al lui Dumnezeu care nu este accesibil in general, care este prin definitie inaccesibil.

Parintele Galeriu : Da, ati pus punctul pe i. Intr-adevar Dumnezeu nu este participabil prin esenta ci prin persoana si har. De aceea ortodoxia distinge in Dumnezeire trei categorii teologice : persoana, fiinta si energie. Nu fiinta si acesta ar fi panteismul, ci energiile sunt comunicabile, fiind comunicate de persoana. Noi vedem deodata persoana, fiinta si energiile, deosebindu-ne de Apus, care proclama un fel de primat al esentei.

Sorin Dumitrescu : Care sunt consecintele acestei viziuni apusene ?

Parintele Galeriu: Grave. Intai este vorba de o viziune esentialista, imprumutata din gandirea antica si se intreaba chiar teologii catolici, spre exemplu M. Schmaus : daca pe arriere-fondul existentei este esenta, atunci cui i se adreseaza actul de adorare ? Esentei ? Si iarasi cum ne-am putea reprezenta esenta ? intrebarile ii apartin. Si iarasi, alt aspect : nici Treimea nu o pot teologhisi in adevarul ei profund.

Ortodoxia nu are de infruntat asemenea situatii. Scriptura insasi, cum observa Karl Rahner, ne dezvaluie pe Dumnezeu ca Parinte, ca Persoana. Atunci m-ati intreba dumneavoastra : daca Ortodoxia afirma simultan persoana si fiinta, unde este unitatea Treimii ? Unitatea Treimii sta in dumnezeirea-izvor care este Tatal, dumnezeirea iz-voritoare, cum zice Dionise Areopagitul, din care se naste Fiul si Duhul Sfant purcede.

Amandoua Persoanele ca brate ale Tatalui. Psalmistul spune : "Mainile tale m-au facut si m-au zidit" (118, 73), iar Sfantul Irineu talcuieste ca Fiul si Duhul sunt mainile Tatalui. Daca esenta este fondul ultim al existentei, se impune un primat al esentei asupra persoanei. In Ortodoxie Tatal este izvorul, si fiinta se comunica Fiului prin nastere si Duhului prin purcedere.

E o unitate si o egalitate absoluta si ca persoane si ca fiinta. Si inca un aspect complementar al viziunii ortodoxe : fiinta e continutul persoanei, intrucat nu poti concepe persoane fara fiinta. De aici se vede ce insemnatate fundamentala confera ortodoxia persoanei nesituind in prim-plan esenta (masa) care poate strivi persoana.

Andrei Plesu: Intradevar, in crestinism ai sentimentul ca "ezoterismul", ca termen, nu este bine folosit. Crestinismul a socotit ca doctrina sa se poate difuza dinspre altar catre masa de credinciosi si ca ce li se spune acestora este adevarul intreg, chiar daca unii din ei cu lecturi si experiente suplimentare, il pot adanci. Dar nu exista ideea unei gandiri exoterice pentru mase si a alteia, exoterice, pentru elita, desi in orice tip de relatie cu Dumnezeu este implicata o anumita categorie de ezoterism.

Ce s-a intamplat dupa parerea mea, datorita acestei "democratizari" a propovaduirii ? S-a intamplat ca avand de-a face cu masa credinciosilor, crestinismul a trebuit sa gandeasca mai atent decat o face reprezentantul oricarei alte religii. De ce ? Fiindca criteriul nu mai este cel numai al adevarului pur, ca intervine si unul de tehnica a provaduirii, de natura strategica. Trebuie sa stii cum sa-i iei pe oameni, ce din doctrina sa le spui si mai ales ce sa nu le spui. Eu m-am izbit de o diferenta intre ce mi se parea ca este adevarul unei probleme si ce se comunica in cateheza obisnuita.

Intr-o anumita imprejurare a trebuit sa scriu despre vise. Personal am o atitudine, polemica fata de psihanaliza. Am vrut sa demonstrez ca psihanalistii nu au venit cu o noutate, ci cu o eroare ; am constatat, compa-rand cu Parintii Bisericii ca tot ce spune psihanaliza se spusese deja intr-un chip mai interesant si mai pertinent.

Am gasit, de pilda, la Ioan Scararul, la Casian Romanul etc. (care vorbesc despre vise cu mult discernamant), lucruri extrem de interesante. Sfantul Ioan Scararul zice : Daca te scoli dimineata tonic, visele au fost de la draci, daca te scoli adumbrit, cu gandul la vinovatiile tale, atunci ai avut vise de la ingeri. Nici daca te scoli disperat nu este in regula. Deci el vine cu un criteriu extrem de subtil. Scriptura vorbeste despre vise benefice si putem constata ca visul, nu apare decat rareori in postra demonica, de obicei mijlocind o realitate inspirata, o prezenta angelica.

Un parinte de azi, sa zicem parintele Cleopa, intrebat despre vise, declara : rele ! Punct. Eu inteleg ce face dansul. Dansul nu viseaza adevarul absolut, ci mai cu seama strategia mantuirii ; nu mai e timp sa spui oamenilor ca unele vise sunt asa si altele altfel. Risti sa-i smintesti. Dar nu este mai putin adevarat ca, inlauntrul unei religii in care exista ezoterism si exoterism, la nivelul ezoteric spui adevarul pur despre vise, iar la nivel exoteric il eludezi. Eu zic ca in Patristica aceste doua nivele exista, pe cand in raspunsul Parintelui Cleopa el dispare.

Cum face deci biserica spre a se impaca sapientialul, cu strategia mantuirii ? Crestinismul traieste sub urgenta de a recupera oamenii, de a-i mantui ; n-are timp de nuante si de analize, dar insatisfactia noastra in fata adevarului mutilat, nu este mai putin elocventa. Gandesc, de altfel, ca o insatisfactie de acest tip ii tine pe multi departe de biserica...

Parintele Galeriu : Ati citit probabil din Jung o seama de lucrari si banuiesc ca ati citit si autobiografia. El trebuie respectat pentru aceste cercetari si noi sustinem ca si el ca fiecare persoana in adancul ei, contine ne-moria experientei colective, a arhetipurilor umanitatii. Putinta insasi a dialogului se bazeaza pe tezaurul de arhetipuri comune, pe toata aceasta agonisire.

Andrei Plesu. : Pentru Jung, problema nu este atat una de discernamant, cit una functionala ; a sti ce faci cu visele, cum sa folosesti bagajul oniric.

Parintele Galeriu : Noi observam ca exista vise datorita unei excitatii extreme, apoi vise de montaj, care tin de dorinta noastra profunda de urcus si vise profetice. Eu as avea in vedere o corelare intre cele subliniate adineauri din Sfantul Ioan Scararul si as aplica aici criteriile existente in Scriptura si Patristica, dupa care putem sti daca avem o impartasire de adevar sau de fals.

Care este criteriul prezentei binelui "in mine si care este cel ai prezentei raului ? Sfantul Pavel spune : "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, credinta, bunatatea, blandetea, infranarea poftelor". (Gal. 5,22). Sfintii parinti adauga : "Atunci cunosti ca orice lucrare a harului este autentica in tine cand lasa in tine pace, bucurie, putere activa de a lucra binele si nu cand te arunca in anxietate, neliniste, deznadejde".

Si mai asociaza ei un fenomen vizual in sens de lumina de un rosu inchis, pe cand lumina harului este alba, stralucitor aurie ca aureola Sfintilor. Mai avem precis criterii ale lucrarii harului, semne ale prezentei lui Dumnezeu"'. Noi nu putem vorbi despre har in chip abstract, ademeni impartirilor si subimpartirilor scolastice ; omul vrea sa-l simta in viul vietii.

Cand citim in Peri-copa despre Zaheu, ca el cauta sa-l vada pe Iisus, cautarea lui negresit era expresie si rod al harului. Psalmul 26 zice : "Tie a zis inima mea : pe Domnul voi cauta. Te-a cautat fata mea ; Fata Ta, Doamne, voi cauta" (Vers 13). Cautarea binelui, a adevarului, a frumusetii autentice, cautarea de a te angaja in rodire sacra !

Andrei Plesu. : Dar drama, parinte, in viata practica, este atunci cand nu stiu care este binele, atunci cand apar nuantele, dilemele ; binele camuflat, mai cu seama raul, purtand stralucirea binelui etc. Eu ilustram, problema folosind problema visului. Oricum, ce ati spus despre vis nu este in totala concordanta cu ce declara azi biserica in legatura cu aceasta teza.

Parintele Galeriu : Eu va raspund in duhul teologiei noastre ortodoxe.

Andrei Plesu : Predomina, totusi, parinte, pozitia strategica. Invoc, in sprijin, si problema tripartitiei omului. Am fost la ultima dumneavoastra predica si m-a interesat, in special, distinctia facuta de Dumneavoastra intre suflet si spirit.

Parintele Galeriu. : Va spun precis ca nu sunt trihotomist, ceea ce nu indeparteaza distinctia intre suflet si spirit. Spiritul este sufletul deschis harului si adevarului, purtator de har si de adevar. Deci este vorba in fapt de o chestiune dihotomica.

Andrei Plesu : Pavel nu afirma o conceptie trihotomica ?

Parintele Galeriu : Tot asa trebuie privit si textul de la Tessaloniceni, adica in chip dihotomic : "insusi Dumne* zeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit, si in treg duhul vostru si sufletul si trupul sa se pazeasca fara de prihana intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos" (I, Tes ; 5,23) Este tot dihotomica viziunea fiindca in esenta sunt doua realitati fundamentale : trup si suflet.

Andrei Plesu. : Eu simt ca sunt trei: adica corp, afectivitate si intelectualitate.

Parintele Galeriu : Acestea ce le-ati enumerat sunt facultati ale sufletului. As merge la a preciza ca animalul atat in instinctul conservarii, al reproducerii s.a.m.d. poseda un sens si are o inteligenta, o orientare. Ce nu are animalul ? Nu are spirit. Care este dimensiunea fundamentala a spiritului ? O putem experimenta pe viu: este credinta, in bogatia ei care se constituie in ceea ce numim noi-un crez, o tabla de valori. Deci animalului ii lipseste dimensiunea axiologica.

Andrei Plesu : Intr-o dogmatica in care centrala este Treimea cum se poate ca omul, care este dupa Chip, sa ramana o realitate dihotomica ?

Parintele Galeriu : Se stie ca teologia apuseana (Fericitul Augustin Sf. Toma d'Aquimo) au folosit psihologia pentru a explica taina Sfintei Treimi postuland prin analogie ca Tatal este primul principiu, Fiul este intelectul iar Duhul Sfant vointa, iubirea. Dar noi ortodocsii, cand zicem Treime, ne referim la persoane, nu la puteri.

Andrei Plesu. Ma refer la prestigiul lui trei !

Parintele Galeriu : Acest prestigiu se afla in persoana umana, in inteligenta, sentiment, vointa sau credinta, nadejde, dragoste.

Andrei Plesu. : Mie mi se pare ca la intrebarea sprivind structura trihotomica a omului mi-ati raspuns strategic, lasand sa se inteleaga ca e complicat sa explicam oamenilor nuantele acestor alcatuiri si atunci simplificam si spunem ca sunt doua. intrebarea mea este legata in fond de intelectuali si cult. E un fapt ca intelectualii tind sa se indeparteze de cult, ori alearga la religii orientale al caror nivel ezoteric li se pare mai atragator. Pe de alta parte, avem senzatia ca dificultatile misticii sunt, in cultul public, escamotate.

Parintele Galeriu : Nu, eu nu dibui, ci sunt incredintat din plin, ca existenta mea e ambivalenta, dihotomica, adica e vorba de mine de lumea spirituala si de lumea somatica, deci suflet cu care stabilesc veriga cu celelalte fapturi, caci si animalul are psihism, iar cand sufletul se deschide, el devine vasul purtator de har caci a suflat Dumnezeu asupra lui si "s-a facut Aaam suflet viu".

Andrei Plesu : Consecinta nefasta, cred eu, a unirii sufletului cu spiritul intr-o singura instanta este confundarea psihicului cu spiritualul : omul este inteles ca o corporalitate animalica cu un "frison" difuz. Asa se intampla ca religia cade in pietism, credinta devenind un fenomen de natura frisonului efectiv si nu de gan-dire. Tot astfel gandirea, e discreditata in raport cu credinta, pina la discreditarea gandirii personale in raport cu textul teologal.

Parintele Galeriu : Cred ca reflectia teologica va trebui sa mai adanceasca problema, fara a cadea in gnosticism care opera cu cele trei categorii. Ceea ce stim insa precis este ca trebuie sa facem neta distinctie intre psihism. As merge pina la a spune ca daca in experienta stiintifica se vorbeste de transmiterea mesajelor, gandurilor, extrasenzorial, si stim ca e o intercomunicare intre suflet si trup, reiese ca la nivel spiritual persoana fiind mult mai independenta de trup, intr-o asemenea stare, se poate asigura aceasta transmitere.

Andrei Plesu. : Dupa Jung si dupa Eliade, crestinismul ar fi incercat sa-si alcatuiasca un ezoterism propriu si anume in alchimie. Problema trihotomiei este expusa de alchimie astfel : sufletul este legat de corp, este o instanta intermediara si tot jocul luptei tale pentru Dumnezeu, este sa muti sufletul din starea lui de intermediar inclinat spre spirit. Aceasta este, in ca-teva cuvinte, separatia alchimica. Deci el, sufletul, este un intermediar care poate participa si la spirit.

Parintele Galeriu : Totusi, nici o clipa sa nu separam spiritul de corp. Pentru noi trupul participa si el la chipul divin, templu al Duhului Sfant. Pe Thabor intreg trupul participa, de asemeni la sfinti ca la Sfantul Macarie, la Sfantul Simion Noul Teolog, unde trupul intreg e inundat din interior de lumina divina de har, deci este partas. Ati observat ca noi am spus ca apofaticul si catafaticul se intrepatrund si nu se separa radical, inseamna ca in eternitate. Dumnezeu fiind mister si revelatie, misterul este, repet, zacamantul din care Dumnezeu ne comunica permanent noua descoperiri, prin Hristos in Duhul Sfant.

Putem conta astfel pe un permanent viitor, permanent suis, cum si zice Sfantul Grigore de Nyssa : binele, are doua capete : sau de a fi fara capat, sau pacatul care ii pune capat. Din pricina transcendentei binelui simti inceputul ca o realitate continua. De aceea Cuvantul spune : "Vino, celor ce deja au sosit" si "Suie-te; celui ce deja este sus" pentru ca celor care alearga nu le lipseste spatiul si celor ce cauta nu le lipseste infinitul adevarului.

De aceea cel ce suie nu se opreste niciodata ci merge din inceput in inceput, prin inceputuri care nu au niciodata sfarsit. Deci nu poate fi vorba de un exoterism in sensul conceput de antichitate, ci din clipa in care Fiul lui Dumnezeu s-a facut om; El este Lumina si Iubire, atunci permanent Dumnezeu este taina care neincetat se dezvaluie. Si tot de aceea nu vom spune om mistic, ci om duhovnicesc.

Sorin Dumitrescu : Bag de seama ca faceti o deosebire intre duh si spirit. In fapt, de ce se spune in Rasarit Duhul Sfant si nu Sfantul Spirit ?

Parintele Galeriu : Noi am folosit in Rasarit acest cuvant da origine slava, care si-a capatat in limba noastra o anume greutate si semnificatie, mai cu seama la nivelul adjectivului : deci cuvantul duh care formeaza duhovnicescul si nu spiritul. Cand zic duhovnicesc, cuvantul este inserat, adica este si inserare si expresie a Revelatiei ; cand zic spiritual, nitel parca trec in sfera culturii. Noi, romanii beneficiem de aceasta nuanta.

Cuvantul duh traduce pneuma din greaca si care la randu-i traduce ruach - suflare, din abraica. Mantuitorul spune in continuare in discutia cu Nicodim (Ioan. III) : "Daca nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va intra in imparatia lui Dumnezeu. Ce e nascut din Duh este Duh si nu te mira ca v-am spus ca trebuie sa va nasteti de sus ; vantul sufla unde voieste si tu auzi glasul Lui dar nu sti de unde vine si incotro se duce. Astfel este cu oricine care este nascut cu Duhul.

"Observati relatia analogica dintre Duh si vant, ca reprezentare a miscarii, a vietii, a lucrarii Duhului Sfant. Sunt framantat mereu de sesizarea lucrarii Duhului Sfant in viul vietii si atunci noi stim ca in momentul in care ne rugam, cand facem binele, cand sunt inaripat de credinta, nadejde, dragoste - cainta, lacrimile, lumina, pacea, toate acestea sunt semne ale Duhului Sfant, simbolizate adesea prin apa, ca datatoare de viata. Sintagma "Sanul Tatalui" (Ioan 1,18) numeste chiar Duhul Sfant ca purtator, ca receptacol al Logosului.

Andrei Plesu: Cum interpretati cele doua locuri din Evanghelie ; cel in care Iisus face deosebire intre cum vorbeste in Templu si cum vorbeste in afara Templului si cel in care Pavel face deosebire intre intelepciunea cereasca si pamanteasca, cea pamanfeasca fiind in oglinda, in ghicitura si in parte?

Parintele Galeriu. : Plec de la Pavel : "Acum vedem ca in oglinda, in ghicitura... Atunci vom vedea fata catre fata". Aceasta explica perfect viziunea ortodoxa privind relatia dintre apofatic si catafatic, a caror distinctie nu poate, fi absoluta si statica, ca atunci cand am vorbi de o teologie negativa si afirmativa. Din moment ce acum vedem "ca in oglinda, ca in ghicitura..." si apoi "fata catre fata" inseamna ca permanent se stabileste relatia dintre mister si revelatie, omul sesizand, deci, ca in duh i se dezvaluie viitorul conditiei umane.

Se intreaba unii de ce, dupa ce Dumnezeu a creat pe om n-a mai creat o noua specie ? "Tocmai fiindca in spirit i se da omului posibilitatea unui progres, infinit. Asa cum in spatele nostru exista o bogatie infinita a creatiei si in viitor ne este data posibilitatea unui suis nesfarsit si acesta poate fi inteles numai datorita unei viziuni, in care misterul si revelatia comunica.

Astfel este Hristos, - in care locuieste plinatatea Dumnezeirii si din El in Duhul Sfant, care se uneste cu noi si care ca un san, incalzeste Logosul si ne uneste spre asemanare. Spuneam de altfel la ultima predica : cum creeaza Dumnezeu in prezent. Daca chipul ne este dat fundamental fiecaruia din noi, asemanarea cu El o lucram noi, in sinergie cu El. Opera creatoare a lui Dumnezeu in prezent sunt sfintii, geniile, care sporesc neincetat in asemanarea cu Dumnezeu...

Andrei Plesu. : Eu am castigat din acest dialog un lucru, la care nu ma gandeam. Si ma explic : ezoteristii de tip Guenon, separa radical, in orice religie, ezoterismul si exoterismul si zic ca exoterismul fara suport ezoteric e imposibil, in vreme ce ezoterismul fara exoterism e posibil. Or din ceea ce spuneti, si eu sunt perfect cucerit de acest, punct de vedere, rezulta ca nici varianta ultima nu este posibila si aceasta tocmai din pricina intruparii. Se poate spune, ca Dumnezeu inainte de Facere era ezoteric in sens pur, manifestat. Prin Facere. El a iesit din recluziunea ezoterica, iar prin intrupare a aratat ca ezotericul nu poate fi conceput fara sa se intrupeze la nivel exoteric.

Parintele Galeriu : Prin intrupare, intr-adevar, infinitul divin a irumpt in trup, in concret, in vizibil.

Andrei Plesu. : Atunci tocmai fiindca mi s-a dat aceasta extraordinara libertate, aceea de a avea printre noi "ezotericul insusi" - ca sa ramanem la terminologia propusa - de a avea adica taina in fata ochilor, aceasta ne creeaza si o raspundere pe masura acestei libertati.

Sorin Dumitrescu : Observ, legat de cele spuse de tine, un mod al credintei contemporan, de a ravni la foarte putin si nu pot sa nu ma gandesc la gestul Sfantului Simion Noul Teolog de a defermina o intreaga manastire, unde era higumen, sa aiba experienta luminii in create ; aceasta convingere a "democratiei" pe care ar avea-o aceasta experienta, tocmai pe aceasta vreau sa o subliniez si adaug afirmatia Mantuitorului : "Indrazniti, Eu am biruit lumea" Aceasta afirmatie creeaza o perspectiva care la noi, in zilele noastre, a devenit extrem de domoala.

Cerandu-mi iertare pentru cele ce voi spune, trebuie sa constat, ca mai repede vrem sa ne mantuim, decat sa inviem ! Ori cred ca mai intai trebuie sa vrem sa ne mantuim, decat sa traim profund faptul invierii ceea ce inseamna ca pe loc obtinem temeiurile de efort si ale mantuirii.

As zice ca exact cum asceza nu este un scop in sine ci o cale spre "dobandirea Duhului Sfant", cum se exprima atat de concentrat si ferm Sfantul Serafim, tot asa scopul mantuirii trebuie sa fie perspectiva vie a invierii si nu natura lugubra a unei mantuiri in sine. Spun asta, fiindca predica dumneavoastra poarta pecetea unor sensuri mult mai largi si a unor extraordinare deschideri, dincolo de sensul castrator al catehezei obisnuite si al prudentei omiletice contemporane.

Andrei Plesu. : In fapt, e problema raportului intre indrazneala si cumintenie. Senzatia mea, cand citesc texte teologice contemporane, e ca ele fac un efort de consolidare, de pastrare, de colaj de texte si foarte putin unul de forare in adancime. Ceea ce ni se pune in fata este un lucru cuminte, exact (in sensul unei conformitati prudente), ceea ce marcheaza puterea duhovniceasca a textului, ce apare sec, fad, intr-un fel neutilizabil. Senzatia pare a fi aceasta : Da, da, asta stiu, vreau altceva...

Sorin Dumitrescu: Revin si eu la intrebarea mea si aduc in sprijin ideea ca mi se pare ca este absolut inexplicabil martiriul primelor secole crestine fara peceta ideii invierii, a credintei absolute in realitea ei credinta care a animat gestul suprem marturisirilor al martirilor.

Parintele Galeriu : Aveti totala dreptate, Dumneavoastra ati pus in paralel doi termeni : mantuirea si invierea, oarecum disociindu-i, in sensul ca in Biserica s-ar predica mantuirea mai mult si mai adumbrit invierea.

Problema oricum ma preocupa si pe mine. In mod obisnuit cuvantului mantuire i se acorda o semnificatie mai cuprinzatoare, adica nu numai un aspect negativ - ma mantuiesc de rau - ca o jumatafe a parcursului. De altfel e greu sa aplici o masura in viata duhovniceasca si Sfantul Antonie precizeaza : "Niciodata sa nu masori drumul parcurs in virtute ci tot timpul sa ramai cu cele doua dimensiuni active : vointa si dorinta". Mantuirea pare a fi, deci, propovaduita accentuindu-se mai cu seama izbavirea de rau.

Andrei Plesu : Aparitia traducerii cuvantului "metanoia" prin pocainta sau cainta, va atrag atentia, este si ea o consecinta a stergerii diferentierii intre suflet si spirit.

Parintele Galeriu : Da, poate, si gandit asa in orice caz aceasta intelegere a caintei il situeaza pe om in sfare de suspin, care nu rareori degenereaza in obsesia pacatului si uneori chiar in deznadejdie. Ajungi, cum zice Berdiaev, "sa contempli mai mult pacatul". Cuvantul mantuire este folosit in dogmatica ortodoxa mult mai cuprinzator incat nu se poate situa in opozitie cu invierea. Teologii (P. Evdokinov), au sesizat ca in cazul mantuirii verbul grecesc sozo (de unde soterio-logie) si care ca participiu trecut este sos, mantuit, in latina a dat sanus, egal, sanatos. Fiind coplesita de rau, de pacat, ideea de salvare, de insanatosire a primat in omenire. Dar in nici un chip nu este cu putinta vindecarea, fara lucrarea harului, fiindca insasi cainta este semnul harului, si deci al invierii.

Sorin Dumitrescu : Este arvunit !

Parintele Galeriu. : Cu certitudine, asa. Si atunci, vis-a-vis de ce ati intrebat, raspund : in cainta este un semn al lucrarii harului care in plenitudinea cea fara de sfarsit inseamna si acel moment al transfigurariii, al anticiparii, trait de Pavel si de alti sfinti !... Toate acestea reprezinta o culme si o arvunire a veacului viitor, fiind direct implicate in actul mantuirii. Eu nu pot vorbi de mantuire si sensul etic, cum se vorbeste obisnuit la unele culte crestine, unde acest aspect se are mai mult in vedere, ci numai in sensul duhovnicesc, ontologic.

In ce priveste raportul dintre indrazneala si cumintenie, ortodoxia se caracterizeaza prin smerenie cu semnificatia deopotriva curativa si de ocrotire. Dar nu vorbim niciodata despre lucrarile tainice ale harului caci: "Vederea ochiului maninca binele". Nu se face deci propaganda acestor fenomene harice atat de deosebite. De ce romanii au canonizat atat de putini sfinti daca nu din aceasta cuviinta, cumintenie ?

Asta nu inseamna ca ortodoxul nu poarta in el taina indraznelii care-l mistuie neincetat in dumnezeiescul dor. In cultul Bisericii, se spune, ca cei ce se mantuiesc - "de aici se inalta" iar Sfantul Simion Noul Teolog, zice, ca daca noi nu avem o arvuna a lucrarii harului, sensibil constatata in noi, inca de aici, nu avem garantia mantuirii.

Retineti insa, noi nu facem reclama acestor "impliniri", pentru ca imediat demonul mandriei se amesteca si pierzi harul. Vreau sa revin si asupra arvunei staruind o clipa asupra temei mortii. La Heideger moartea este implicata in insasi inima vietii, exact ca la Pateric, in care ss afirma ca gandul la moarte este cel ce ma tine in stare de veghe continua. Deci sa-ti aduci aminte de momentul mortii. "Memento mori", cum ziceau romanii, nu ca spaima ci ca o raspundere pentru pacat.

Celalalt aspect, al fricii de moarte, nu-i mai caracterizeaza pe oamenii duhovnicesti, deoarece sfintii care au dobandit arvuna invierii prin har, deja la ei instanta mortii este depasita. Dupa judecata noastra modesta, cand Sfantul Pavel zice ca moartea este plata pacatului, nu putem sa nu legam de ea afirmatia Sfantului Antonie :

"Nu bea din apele mortii". Orice experienta a pacatului inseamna in chip absolut a lucra in tine moartea. Deci moartea petrecandu-se nu la capatul vietii ci in cursul vietii, cand lucrezi moartea in tine. Pavel zice : "Stiu ca chiar daca se trece cortul (omul) de afara, cel dinlauntru se innoieste din zi in zi". E deci in noi ceva care se trece si ceva care se innoieste. Altminteri moartea devine momentul culminant al introvertirii eului, al acestui autism. Sfantul care traieste cu iubirea nesfarsita si fata de Dumnezeu si fata de semeni, el cu adevarat experimenteaza arvuna invierii.

Sorin Dumitrescu ; Existenta noastra e deci in mers ?

Parintele Galeriu. : Da, da. Am simtit nevoia, inainte sa adaugati acest lucru, sa spun ca adevarul este in continua revelare si ca, in acelasi timp, omenirea si Biserica reprezenita o existenta pe cale, catre imparatia lui Dumnezeu unde va fi detronat pacatul si egocentrismul, - sursa a raului in lume. Sa nu uifam de dialogul in lume dintre istorie si revelatie, adica dintre Evanghelia dumnezeiasca a lui Hristos si Istorie, dialog constant, si in simbioza, si in confruntare.

Andrei Plesu : Ce este mai grav, a fi ateu sau eretic ?

Parintele Galeriu : Si una si alta ! As spune ca erezia este un fapt foarte grav. Ereticul oscileaza intre adevarul credintei si diversele lui alienari. Dar cand crede si cu inversunare este mai greu sa-l situezi. in fond si ateul, sarmanul de el, poate fi un om care crede, dar unii mai ales in mancare si bautura, si nu pot vedea mai departe. Altii, dintr-o confruntare, in urma unui esec in viata, sau poate de a nu fi fost in stare sa raspunda la o- intrebare launtrica. As invoca aici chiar cazul lui Camus care zice : "E de ajuns sa vezi un copil suferind sa te intrebi unde mai poate fi Dumnezeu", grabindu-se sa judece si neaducand, de pilda, suferinta lui Iov.

Si acesta avea constiinta nevinovatiei lui si deci ca suferinta pe care o suporta nu este consecinta vreunui pacat. Aceasta dezvaluie un adevar mai adanc despre suferinta, pe care il aflam la Parinti : Suferinta nu este pacat afirma ei si totodata, de aceea "nu trebuie repudiata". Suferinta, infrangerea, rabdarea in incercari, asemenea realitati existentiale sunt virtuti si daca le traiesc ca virtuti, atunci am capatat intelesul lor si nu le mai resping.

Si revenim. Se afla Ortodoxia in criza ? Se afla, fiind pe cale si fiind alaturi de toata lumea in stare de judecata. Eu simt ca Ortodoxia raspunde la toate problemele vitale si spun aceasta nu in chip oportunist sau fiindca port in fata dumneavoastra aceasta haina, ci fiindca simt in ea plenitudinea.

Sorin Dumitrescu : Reiese ca respingeti cumva motivatia si temeiul miscarii ecumenice ?

Parintele Galeriu : Eu cred in ecumenism, dar in sensul ca fiecare confesiune crestina sa devina in albia ei of-todoxa. Nu cum se spunea in texte catolice de pana acum 50 de ani, cum ca "toti sa vina in staulul papal". In nici un caz asa. Fiecare sa creasca in adevarul credintei, acolo unde se afla si astfel sa ajungem la unitatea credintei depline si adevarate. Totodata, in smerenie, noi insine, ca ortodocsi, atat poporul cat si clerul, eu ca preot, altul ca ierarh, noi putem fi in criza, deci debitori si perfectibili ca oameni.

Daca nu cunoastem si nu traim adevarul, putem fi in criza, il pomenesc pe Sf. Marcu Ascetul : "Trei sunt uriasii care ucid sufletul - uitarea, ignoranta, lenea." Sfan-tul Antonie subliniaza de asemenea importanta cunoasterii si a credintei in cautarea lui Dumnezeu. Spun, deci, folosind expresia unui alt teolog, ca nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta si traita.

Va refereati mai inainte la starea ortodocsilor, a celor care se complac intr-o stare de platitudine si pasivitate. Nu este intrutotul adevarat. Asa cum dumneavoastra insiva precum si eu, suntem mistuiti de acest dor neincetat al adevarului, si cum Sfintii au si reusit sa concretizeze adevarul prin marile lor osteneli, acest dor facand din ei vase ale prezentei harului, negresit si alti crestini cred ca-l dobandesc.

Sorin Dumitrescu : Rezultatul acestui fenomen de pasivitate si pietism a constituit totusi un tip de societate crestina in care nu se mai vorbeste nimic, fiindca totul, ramanand la nivelul faptei si deci partea de cunoas tere ramanind secunda, apare spaima de "taifasul" teologic, de ceea ce poate omori reactia vie a comentariului.

Tot ce surprinde in scrierile patristice, un fel de duh polemic, care le face atat de active, de vii, reactiile Parintilor atat de spontane, pare a se datora unei atmosfere a credintei care risca indrazneala si care urmarea asumarea totala a unei probleme sau taine a credintei, care nu eluda o intrebare dificila datorita fricii de blasfem. in societatile crestine, pe care adesea le intalnesti, auzi fie despre ce a spus o personalitate duhovniceasca, fie recenzia vreunei predici mai deosebite fara ca nimeni sa incerce sa-si adauge concluziile proprii, consecutive efortului viu al ganclirii si trairii lui. E lipsit de smerenie sa va in treb acest lucru si sa gandesc astfel asupra acestui context ? .

Parintele Galeriu. : Nu, nici vorba, aveti dreptate ! Adaosul harului, de astfel, este un termen ortodox. intr-o rugaciune citam : "Ca indepartandu-va de patimi, sa am adaugirea harului tau..."

Sorin Dumitrescu : Chiar dumneavoastra in mod public sunteti cu mult mai disponibil, mai polemic si mai deeschis decat prototipul omologat al pastorului in intelesul comun.

Parintele Galeriu : Am precizat : cunoasterea si vietuirea in adevar, iata ce ne trebuie noua. Eu, iertati ca am sa intervin si am sa completez subliniind ca azi Ortodoxia pune asemenea probleme. Si sa observati ca marile opere ale teologiei ortodoxe romanesti au fost create in aceasta perioada: Filozofia romaneasca in editia ei cea mai completa ; apare acum un sistem dogmatic ortodox romanesc, al Parintelui Staniloae, care se situeaza, indubitabil, intre marile sisteme dogmatice.

Andrei Plesu : Parinte, revin si va intreb : ce fac cu prietenul ?

Parintele Galeriu : Pai are la dispozitie, de exemplu, acest sistem dogmatic si Filocaliile. Apoi vietile Sfintilor si mai ales Sfanta Scriptura. Dar depinde si de trezirea in el a dumnezeiescului dor.

Andrei Plesu : Cine o face ?

Parintele Galeriu : Aici e o taina. Aceasta o face harul care lucreaza pe felurite cai, raspunzand insa la cautarea ta cu ravna si foc nestins. in epoca patristica vedeti cum s-au nascut marile personalitati si opere, si afund istoria se afla in convulsie ; lumea greco-romana, cu intreaga mostenire filosofica : Socrate, Platon, Aris-tot etc, aceste mari personalitati. Pe Socrate, pe Platon pe Arisiot noi nu-i numim pagani, si cum am putea sa-i numim "asa cand ii zugravim pe peretii exteriori ai manastirilor noastre ?

Sorin Dumitrescu : li anexati ?

Parintele Galeriu : Nu, nu. Iertati-ma, cand cineva imi spune despre un cuvant din Evanghelie : "Pai asta s-a mai spus, iar cutare religie sustine acelasi lucru", zic .

Sorin Dumitrescu : Parinte, ceea ce spuneam era legat de faptul ca populatia ortodoxa, cel putin cea cu care sunt eu in contact, situeaza sfintii intr-o perspectiva total intangibila, care poate fi invocata spre a scapa de boli, necazuri s.a.m.d., dar pe care nu-ti trebuie sa gandesti ca ai avea vreo sansa s-o atingi. Deci un fel de exaltare a temei smereniei, care scoate din cim-pul faptei crestine aspiratia, adica actiunea de "a dobandi harul Duhului Sfant" ca arvuna inca de pe acum, din timpul vietii. Crestinul de azi asa spune : - Ei, aceia sunt sfinti, noi ce sa facem, asta este !

Parintele Galeriu ; Adevarul credintei nu va cultiva niciodata un asemenea mod de a privi sfintenia. De ca ? Mantuitorul spune : "In casa Tatalui Meu sunt multe lacasuri" (Ioan 14,2), cum am zice, multe stari de sfintenie, diverse trepte ale ei. Sfantul Apostol Pavel invata ca : "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina". (I. Tim. 2,4). Toti suntem chemati !

Nu exista categorii privilegiate in Hristos ba chiar mai mult in Biserica primara, - si avem marturii pentru aceasta - toti se numeau sfinti. Cuvantul "sfant" inseamna pus de-o parte, adica omul care a trecut de partea lui Dumnezeu, de partea adevarului, a binelui. Cand spunem "Sfant" - si in primul rand Dumnezeu este Sfant - ne gandim la viziunea lui Isaia (cap. 6), care a vazut cerul deschis si ingerii in jurul Tronului ceresc rostind "Sfant, Sfant, Sfant...", dupa care si noi in Liturghie invocam "Sfant, Sfant, Sfant, Bomnul Savaot".

Smerenia este insa faptul fundamental care ne tine in sfintenie si in adevar. De aceea la intrebarea : "Ce este raiul" Sf. Isaac Sirul raspunde : "prapastie de smerenie". Insa una este o smerenie in sens social, care urmareste sa-l tina pe celalalt umilit fata de semenul lui, si alta este smerenia care se deschide harului, si face ca "Hristos sa fie viata noastra". Dar tot smerenia ne tine intr-o reala cuviinta in fata harului, pentru ca nu cumva sa cadem in inselaciune, intr-o paruta sfintenie.

Semnele unei adevarate sfin-tenii pot fi cunoscute si dupa aceasta marturie a Sf. Apostol Pavel : "Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, inaelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranatea, curatia..." (Gal. 5, 22, 23). Noi sa cultivam antinomic si indrazneala si cumintenia, si dorul, cautarea harului, dar cu constiinta fragilitatii noastre in aceasta "aventura" umana, cum o numesc unii ganditori.

Sorin Dumitrescu ; De ce va displace cuvantul "aventura" ?

Parintele Galeriu. : Pentru ca are si nitica incarcatura romantica !...

Sorin Dumitrescu : Parinte, ma incapatinez sa va intreb : Credeti ca la cuvantul "bateti si vi se va deschide", lumea cu adevarat bate ? Si la celalalt, "cautati si veti gasi", credeti ca lumea cauta ? Vreau sa spun, ca simt o prudenta impusa, care parca paralizeaza centrii nervosi ai credintei. Intr-un fel, existenta fata de calugari a Sf. Simion Noul Teolog, anume ca ei sa-si atinteasca atentia pe faptuirea poruncilor si nu pe urmarirea obstinata a splendorii unei viziuni, aceasta exigenta este in stare sa taie aripile unuia sau altuia.

Prin "ricoseu", cele afirmate de Sfant le observasem deja in interiorul profesiunii mele de pictor, caci atunci cand pornesti cu intentia de-a face un lucru extraordinar adica cu dorinta de a fi bantuit de talent, cel mai adesea te intampina esecul. in munca ta zilnica trebuie sa lupti sa ai inceputul, ravna si simplitatea plugarului. Ceea ce mi-a facut cu putinta intelegerea textului Sf. Simeon Noul Teolog este vocatia aparte pe care o impune profesiunea mea, in care "capacitatea negativa" cum ar spune Keats, este moneda curenta.

Parintele Galeriu. : V-am inteles. Dar nu trebuie omis faptul clar exprimat. Pentru Sf Simeon Noul Teolog, trebuie sa pregustam de aici dobandirea harului, altfel nu vom avea parte de viata de har in veacul viitor, asa precum de aici trebuie sa lucram curatia care ne faca vas al harului. De aceea s-a zis : "Se curata mai intai vasul si apoi se toarna mirul". Dar repet trebuie gandit antinomic. Harul si ni se ofera si totodata este absolut liber, atat in oferire, cat si in primire. Libertatea e si a lui Dumnezeu si a noastra. Dumnezeu ne cheama, ne doreste, dar nu ne constrange. Noi sa indraznim, dar cu dor smerit.

Sorin Dumitrescu : Eu va rog sa talmaciti atunci partea aceasta din convorbirea purtata de Iisus cu Nicodim : "Van-tul bate si ii auzim vuietul, dar nu stii de unde vine si incotro se duce. Astfel este cu cel ce este nascut din Duhul". Sa inteleg ca celui nascut din Duh trebuie sa-i fie familiar, adica "natural", acest comportament al Harului ?

Parintele Galeriu. : Da ! Este vorba tot de libertatea Persoanei si a harului. Interventia lui Dumnezeu, a harului tine de initiativa libera a lui Dumnezeu, ca spre exemplu in cazul Sf. Apostol Pavel, a chemarii si convertirii lui (Fapt IX). Interventie care il priveste insa pe om starea lui si raspunsul lui. Iar lucrarea harului o privim prin analogie cu cea a semintei ce trebuie neincetat cultivata si ea creste in noi. Niciodata nu ne instalam comod, fara conlucrarea cu harul, si dupa roade se judeca toate.

Sorin Dumitrescu : Intr-un fel ca si cum te-ai "tolani" pe realitatea exploziva a Harului.

Parintele Galeriu. "Cel ce sta sa ia aminte sa nu cada", zice "dumnezeiescul dor" si sa lucreze neincetat. In acest chip se produce acea mare rasturnara care se infaptuieste prin cainta, prin care poti iesi din pacat, din introvertirea originara. Ganditi-va la Zaheu si la modul cum comentau fariseii intrarea Mantuitorului in casa lui, casa unui pacatos. Dupa judecata si intelesul pe care il putem dobandi in duh ortodox, greseala fundamentala se afla in insusi faptul ca fariseii il socotesc pe acela pacatos, ei socotindu-se drepti, astfel incat pacatul lor depasea poate pacatele lui Zaheu.

"Cel ce spune ca n-are pacat mincinos este", zice Sfantul Apostol Ioan. Textul este exceptional si ingaduiti sa vi-l expun direct din Noul Testament : "Daca zicem ca pacat nu avem ne amagim pe noi insine si adeiiar nu e intru noi, iar daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea". Deci cei ce-l judecau pe Zaheu, considerandu-se drepti, se aflau staruind in pacat, iar Zaheu se afla in starea marturisirii pacatului.

Deci cainta si marturisirea te fac drept inaintea lui Dumnezeu, si nu calculul meritelor, si virtutilor etc. Caindu-ma, nu ma incred orgolios in mine insumi, ci ma deschid. Eul meu nu se constituie drept centru, ci Dumnezeu devine centru al fiintei mele, lucrand pentru mine. Ce va spun este fapt capital. De ce credeti ca-rugaciunea incepatoare a crestinului incepe cu "imparate ceresc" ? Fiindca imediat ce-ai rostit cuvantul imparat, il declari pe Dumnezeu imparat si nu pe tine ; El e imparat vietii noastre.

Asta inseamna in fapt smerenia. Ce reprezinta ea in chip autentic ? Smerenia ne conduce la recunoasterea starii noastre autentice in raport cu Dumnezeu, anume aceea de creatura fata de Creator, iar fata de semeni, constiinta ca toti suntem egali distingandu-ne fiecare prin darul lui ; prin talent, prin vocatie, prin slujire. Deci nici vorba, ca smerenia ar insemna anularea valorii persoanei ci afirmarea ei. De aceea Mantuitorul a zis :

"Cel ce-si iubeste egoist viata, o va pierde, cel ce-si pune, isi jertfeste viata o va castiga". Deci, retineti, o va castiga. Nicidecum nu poate fi vorba de anulare. Asa trebuie sa intelegem si cuvantul: "Iubes-te-ti aproapele ca pe tine insuti", in sensul ca tu insuti nu trebuiesti anulat ca identitate.

Sorin Dumitrescu : Atunci putem spune ca pentru o lume care nu crede in har, pentru o lume atee se poate spune ca ea ignora, ca ea nu foloseste puterea acestuia ?

Parintele Galeriu. : Eu cred ca ateismul insusi s-a nascut in context social, intre altele si din pricina celor ce se instituiau ca purtatori ai harului instalandu-se comod in zona unei mantuiri "asigurate", si din acea stare acuzandu-i pe ceilalti cu dispret si nedreptati. Almiteri ests cu neputinta de explicat, fiindca dimensiunea credintei este fundamental umana, fiindca nu se poate umanul fara un crez, fara un sistem de valori. Crezul este fundamental, axiologic. Chiar daca este vorba de valori materiale, acestea oricum sunt concepute, tot la nivel uman, spiritual, acordandu-li-se demnitatea, in masura in care participa la implinirea umanului in planul existentei. Deci omul nu poate fi conceput fara un crez.

Andrei Plesu : Da, dar nu orice crez este credinta. V-as intreba ceva pornind de la un fapt personal : incepi sa te apropi de zona credintei, nu te poti numi insa practicant, dar esti pe drumul credintei, ai intuitia directiei. Totodata ai un bun, prieten, pe care-l iubesti, care are felurite calitati si care din nefericire nu are intuitia acestei directii si prieteneste suferi ca n-o are.

Parintele Galeriu. : Suferi in duhul dragostei adevarate, fiindca nu te poti mantui daca nu doresti mantuirea lui.

Andrei Plesu : Da. Exista si cazuri cand prietenul iti spune ca ar vrea din suflet sa creada dar nu reuseste. Iti da senzatia unei limite, care-i este pusa, pe care vrea s-o depaseasca, si ceva il impiedica de-a accede la aceasta realitate. Tu la randul tau nu-i poti ajuta cu nimic din ceea ce constituie mica ta reusita. intrebare : e o culpa aceasta stare ? Se poate numi ateism ? E o forma de vinovatie ? Daca da, cum se impaca cu buna intentie ?

De asemeni, prietenul meu declara, cum ca si a anumita inertie si atmosfera pasiva a bisericii il intampina ca un obstacol. intrebarea mea, in fapt, este urmatoarea : Este biserica ortodoxa in criza ? Credinta e in criza in lumea de azi ? Prietenul meu cel apropiat, evident, este si purtatorul acestei crize temporare. Biserica ortodoxa isi asuma o criza ? E o intrebare brutala, sa ma iertati, dar vadit vitala, fiindca din ea decurg o seama de consecinte.

Parintele Galeriu : Da, va inteleg. Lumii intregi cred ca am putea sa-i aplicam termenul criza in sensul autentic al cuvantului. Cuvantul criza vine de la crisis, care inseamna judecata, crano-judec. Or, sub acest aspect putem vorbi despre lume ca este intr-o stare da criza, adica de judecata si atunci e foarte bine, fiindca inseamna ca se judeca pe ea, ca isi judeca gre-salele si incearca sa-si afirme adevaratele optiuni. in acest sens si Ortodoxia isi asuma aceasta conditie actuala, contemporana, de a se judeca pe sine.

Andrei Plesu ; Observ ca uneori, cand discuti cu un om duhovnicesc si-i pui intrebari se intampla un lucru, care pe de o parte e firesc, pe de alta, poate ca este semnul acestei crize. Tot timpul exista raspunsuri. Senzatia ca la orice intrebare te servesti promt cu raspunsul eficace si indestulator. Totul este etans, fiindca la totul exista raspuns.

Totul e lamurit. Sigur ca se spune ca totul trebuie inteles deschis, in chipul exploziv al antinomiei, dar nimic nu este pus in criza. Poate ca Biserica, nu este in situatia sa-si asume zone de ignoranta, dar nu-i mai putin adevarat ca si corpul dogmatic se faureste prin reactii, el nefiind inchis si osificat, ci in desfasurare si impresia este cum ca este incheiat, rezolvat.

Parintele Galeriu. : Biserica e intemeiata pe "Piatra - Hristos. Adevarul ei apartine tezaurului umanitatii intregi. Dar operele mari s-au nascut in aceste cautari si convulsii istorice. Or aceste cautari sunt stimulate de har. Aici apare teologia istoriei, teologia incercarilor, o teologie a confruntarilor, a luptelor pentru adevar, spuneati de omul care ar vrea si totusi nu poate sa creada. imi spunea odata parintele Staniloaie, ceea ce repeta adesea Lucian Blaga : "Doamne, nu pot sa cred .'" "Roaga-te !" ii spunea parintele, cauta s.a.m.d.

Cineva mi-a spus, insa, ca sfarsitul lui Blaga a fost acela al omului credincios, care s-a spovedit si s-a impartasit ! Noi nu stim cum lucreaza si care sunt caile extrem de originale ale harului. In Epistola catre Romani, Sf. Pavel evoca faptul trait experimental, cum ca la un moment dat, acolo unde predica el, in lumea neamurilor, a observat ca parca s-a inchis sufletul lui Izrael intr-un fel de retinere fata de Evanghelie. Sfantul Pavel ramane uimit in fata acestui fapt si exclama :

"Oare lepadat-a Dumnezeu pe poporul sau ?..." Ce-i spune dumnezeiescul raspuns : "Mi-am pus deoparte sapte mii de barbati care nu si-au plecat genunchiul inaintea lui Baal, asa si cei de acuma sunt o ramasita aleasa prin har, iar daca este prin har, nu mai este din fapte, altfel harul nu mai este har". Uneori noi credem ca biruim cu faptele noastre, dar de fapt lucreaza harul tainic si atunci cand ne socotim mai parasiti, tocmai atunci intervine.

Citim mai departe in Pavel: "Dumnezeu le-a dat duh de amortire, ochi ca sa nu vada si urechi ca sa nu auda pina in ziua de astazi", si ajunge la acea marturie : "Caci Dumnezeui i-a inchis pe toti in neascultare ca pe toti sa-i miluiasca. O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al dragostei lui Dumnezeu, cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui..." Fiecare are o cale a lui. Pentru moment este impietrit si acest suflet daca observa acut acest fenomen, trebuie sa se cerceteze si sa-si zica : "Nu cumva eu situez eul meu in centrul existentei ?"

Pana cand nu va uita de el insusi, spre a se deschide harului - si cine stie cum, printr-o incercare, ori o vestire etc, sunt atatea cai prin care Dumnezeu lucreaza, nu va fi un vas prielnic. Zice Simone Weil ; "...trebuie sa astepti, sa fii in starea aceea de asteptare continua si sa iei seama la tine ca nu cumva nefiind atent la vremea cercetarii, cand va lumina harul, tu sa nu fii acolo". Cum spunea si Fericitul Augustin in cercetarile lui: "Doamne, tu erai in mine dar eu eram departe, in afara de mine."

Andrei Plesu : Parinte, pun alte doua cazuri in discutie. Deci cazul cand esti atent, respectiv in asteptare, si evenimentul nu se produce si mori inainte sa se produca...

Parintele Galeriu. : Exista si pentru aceste situatii un raspuns din partea ieroschimohanului Vasile de la Poiana Marului si pe care acum 30-40 de ani il citeam cu mare dragoste. El spune despre rugaciune si do-bandirea harului lucruri deosebit de detaliate : "In-chipuiti-va uleiul fierband in clocote". Asa marturiseste el ca se produce lucrarea harului, ca o ardere, ca o mistuire launtrica si care are loc in zona inimii.

De asemenea, de o astfel de caldura harica, si iluminare, zice el, se invredniceste abia 1 la 10.000, ganditi-va, se refera la o populatie a secolului XVIII romanesc, mai mica si mult mai compacta in credinta ca azi. Dar, el mai adauga la un moment dat : "Sa nu fie nimeni nemangaiat. Harul te poate cerceta cand nu te astepti si chiar in clipa mutarii de aici, sau imediat dupa plecarea de aici". Esentialul este sa fii in asteptare.

Andrei Plesu : Si daca nu esti ?

Parintele Galeriu. : Trebuie sa fii in cautare, in dorul duhovnicesc, in rest, obstacolul este aceasta situare ego-centrista a sufletului. Aici e toata tragedia noastra.

Andrei Plesu : Si, deci, oamenii acestia au o vina ? Pot, adica, fi considerati culpabili ?

Parintele Galeriu. : Da, nu au grija sa detroneze eul lor din centrul fiintei lor, pentru a intra in comuniunea divina.

Sorin Dumitrescu : Parinte, daca aceasta putere a Duhului Sfant lucreaza sinergic, in clipa in care se produce aceasta "descentrare" de care vorbiti, asa cum de fapt face sfantul deprinzand un fel de tactica de a se abandona, sau mai bine zis de a se deschide, aceasta se petrece in interiorul credintei si al luminii dumnezeiesti. Vreau sa va intreb, daca la sfinti in chip negrait lucreaza harul Duhului Sfant la o planeta ca a noastra intoarsa in chip tragic cu spatele spre acest har si necunoscandu-l, vedem totusi ca ea realizeaza fapte si creatii autentice, atunci ce putere lucreaza inlauntrul ei ?

Parintele Galeriu. : Doua raspunsuri vin in intampinarea dumneavoastra. Primul : noi nu putem cataloga omenirea in diverse sertare si sa spunem ca atata sau atata lume este intoarsa cu spatele la Dumnezeu. E greu de-spus asa ceva, mai ales, ca noi nu putem sti total cum se manifesta omul si in discretia lui. Modul de a crede se manifesta intr-o multitudine negraita de chipuri. Sfantul Evanghelist Ioan spune in Epistola a III-a, la versetul 11 :

"Iubitule nu urma raul ci binele. Cel ce face binele din Dumnezeu este." Orice om si oriunde s-ar afla el, binele care-l face, Dumnezeu il lucreaza in el. Totodata, fapta buna ca sa fie in adevar, trebuie s-o faci in numele lui Dumnezeu, caci aceea de-abia te mantuieste pe tine personal. Cand fapta buna o faci in numele tau, ea poate sa fie buna, dar te are pe tine in centru si nu pe Hristos, deci este nelucratoare pentru mantuirea ta. Revenind, Dumnezeu nu poate parasi aceasta lume. De ce ? Vedeti, Dumnezeu nu lucreaza in chip omenesc, razbunator. Adica "ticalosiile esti raul ? Apai iti dau eu tie ! Te lepad de la fata mea !" etc. Nici pomeneala. Dumnezeu nu-si ia nici darul nici chemarea, aceasta este un lucru extraordinar care m-a framantat mult, mult de tot de-a lungul anilor.

Sorin Dumitrescu : Ce v-a framantat atat de mult ?

Parintele Galeriu. : Se fac fapte bune in omenire si nu intotdeauna in numele lui Dumnezeu si al dreptei sale credinte. Si atunci mi-a venit acest cuvant al Sfan-tului Pavel din Romani, capitolul 11, versetul 29 : "Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua inapoi". Da, toti au fost daruiti cu ceva. Nu exista om care sa nu aiba un dar, un talent si el trebuie sa-l fructifice creator si cu smerenie, uneori tainic. Ce minunat si uimitor !

Atat misterul divin nu-l putem epuiza, si nici ascunsul tainic al omului, caci omul dupa chipul lui Dumnezeu este si el un "homo absconditus", inepuizabil. Sfantul Apostol Petru vorbeste deosebit de luminos despre "omul tainic al inimii." Deci Dumnezeu nu-si ia in chip vindicativ darul inapoi, caci fara har si creativitate omenirea s-ar prabusi. Stateau de vorba cativa teologi si intelepti : "- Ce crezi Dumneata, spune unul din ei, Dumnezeu trebuie pe buna dreptate sa-l pedepseasca pe pacatos?"

Altul spune: "- Da, dar Dumnezeu este iubire, este salvare, El trebui sa-l ierte pe pacatos !" Si se aflau in confruntarea aceasta, pe cand unul, care era slujitorul lor, fiindca acestia care vorbeau erau oameni mari, vestiti, cu "situatii", iar acesta, umilul, zice : "- Daca imi ingaduiti sa-mi spun si eu cuvantul. Eu cred ca in intelepciunea lui, Dumnezeu va osandi raul, pacatul si va mantui pe pacatorisi; raul din el il va distruge, dar va mantui pe om".

Or, eu cred ca aplicand aici sensul acestei dispute, putem spune ca Dumnezeu milostivindu-se de creatia Lui, toate darurile Lui le lasa sa lucreze, iar pe el, pe pacatos, il lasa liber sa vrea sau sa nu vrea sa se mantuiasca. E clar ca ce-am facut este o extrapolare, sa fiu bine inteles !

Andrei Plesu : Atunci cum ramane cu focul vesnic ?

Parintele Galeriu. : In focul vesnic se afla cel ce-a refuzat totul ; pe planul eternitatii totul se va deschide intr-o anvergura care ne va face sa privim cu alti ochi si trecutul si viitorul. Darul lui Dumnezeu trebuie sa fie fructificat intr-un fel, indiferent in ce nume fructifica un artist, un om de geniu, un savant ; darul din el e fructificat spre binele creatiei, iar el, persoana lui, se afla aici in stare de criza si de judecata a lui Dumnezeu.

Ce sa mai vorbim de marii creatori, care au creat in chip autentic, un Planck, un Einstein, Bohr, un Heisemberg etc. sau alti mari artisti si care s-au marturisit in chip manifest credinciosi. Dar mai exista o mare intrebare pe care e bine sa n-o ocolim : Cat a slujit zidirii omului in har creatia unui om ? De cand omul a gustat din pomul cunostintei binelui si raului, permanent exista primejdia ca opera omului sa rodeasca si sa hraneasca si in sens pozitiv si in sens negativ.

Cand am vazut, de exemplu, Beaubourg-ul si mai apoi Versailles-ul, in final ghidul m-a intrebat ce parere am. I-am zis : "- Iarta-ma, de prea multa paanatate !" Ca sa vezi la Versailles camera Venerei, toata numai "guri" si "gesturi", asa... ca un fel de "deferlement", aceasta inchinare la patimi te poate ului. De altfel n-am gasit la Versailles decat doua tablouri religioase, cu scene biblice, si acelea daruite de italieni.

Acolo este o creatie, est o opera si nu poti sa nu te intrebi cat slujeste aceasta camera a Venerei adevarului omului ? Cu cat progreseaza omul prin ea ? Dupa ce cunosc ca un gand al meu, un cuvant al meu, o fapta a mea sunt bune, sunt in ordinea binelui si nu contra lui ? Totdeauna dupa sensul creator, caci binele este tot ceea ce zideste, ceea ce da viata ceea ce salveaza iar raul este tot ceea ce este lipsit de sens creator, respectiv placerea, pofta, patima si tot ceea ce distruge.

Andrei Plesu : Dar suferinta este ziditoare ?

Parintele Galeriu. : Este. Depinde cum este inteleasa. Cand este altoita la cruce, in perspectiva invierii, da, iar fara, trimite adesea la sinucidere.

Andrei Plesu : Atunci si raul este ziditor.

Parintele Galeriu. : Pai aici e dezlegarea ! Ca raul nu se identifica cu suferinta !

via

Viata Parintelui Calistrat


Nu putini sunt crestinii interesati de modul in care unii parinti duhovnicesti au ajuns renumiti. Care a fost traseul lor, ce i-a determinat sa aleaga calea monahala, ce i-a facut sa fie altfel decat ceilalti?

Ne asteptam ca parintii cu viata aleasa sa fie din alt aluat decat noi. Lucrul acesta este firesc: daca ei sunt ca noi, si totusi Il iubesc atat de mult pe Dumnezeu, inseamna ca si noi le putem urma exemplul.

Preferam sa credem ca ei sunt altfel, ca ei sunt "alesii" si de aceea Dumnezeu lucreaza prin ei. Ei sunt alesi tocmai prin faptul ca au vrut ca Dumnezeu sa lucreze prin ei. Nu au fost predestinati sa fie alesi, ci ei au ales sa Il slujeasca pe Dumnezeu. Viata parintelui Calistrat demonstreaza, intr-un fel, acest lucru. Pana la intrarea in monahism, viata parintelui a fost o viata banala, o viata absolut obisnuita. Si prin aceasta banalitate viata sa poate fi un indemn adresat celorlalti crestini, pentru ca acestia sa nu se poticneasca in anumite momente ale vietii.

Parintele Calistrat nu a fost un elev iesit din comun. A avut chiar ocazia sa cunoasca starea, deloc aleasa, de corigent la matematica. Iata deci ca si dintr-un corigent la matematica poate iesi ceva bun.

Motivul principal pentru care am inclus in volum aceasta convorbire este acela ca ne arata ca Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Oricat de greu ne-am descurca, la matematica de exemplu, Dumnezeu poate sa ne lumineze mintea si sa ne faca mai intelepti decat pe multi savanti ai lumii acesteia.

Sunt multi crestini care si-ar dori sa duca o viata de sfintenie, dar care se considera prea neimportanti pentru aceasta. Tocmai aici poate fi cheia urcusului duhovnicesc: tocmai pentru ca suntem neimportanti, tocmai pentru ca nu suntem "talentati" pentru a fi sfinti, tocmai pentru ca ne constientizam nimicnicia si pacatosenia, tocmai pentru aceasta putem porni lupta cea buna.

Important este ca oamenii sa isi doreasca mantuirea, sa isi doreasca dobandirea raiului, si sa mearga pe calea cea ingusta aratata de Evanghelie. Oricat de banala ar fi viata noastra, Dumnezeu o poate schimba. Si, daca vom porni in cautarea lui Dumnezeu, ne vom da seama ca El a si iesit in intampinarea noastra...

***

- Parinte Calistrat, v-as ruga sa ne spuneti cate ceva despre viata sfintiei voastre, unde v-ati nascut, cand v-ati nascut, cum v-ati apropiat de biserica?

- Provin din judetul Suceava. Parintii mei au alcatuit un cuplu intre bucovinean si moldoveanca, mama fiind din Dolhasca, iar tata din Vicov. Parintii mei nu au fost niste oameni ai Scripturii si nici pilde de pus in Vietile Sfintilor. Mama mea a fost o femeie moderna pentru acele timpuri. A facut scoala tehnica, cum era in vremea aceea, si liceul. Asa era pe atunci, 7 clase plus 5, din ce imi amintesc. Si a avut dreptul de a suplini sau de a preda la o scoala normala sau liceu, biologie, geografie, materii din acestea banale. S-a casatorit cu tatal meu, un taran simplu si cam necioplit, care nu i-a apreciat nici valoarea intelectuala si nici feminitatea. El a luat-o, cum era obiceiul in Bucovina, ca sa tina casa: sa faca mancare, sa spele, sa aiba grija de vaca, sa praseasca ogorul, sa puna in gradina si sa legene copiii. Eu m-am nascut cand mama avea 18 ani si tata 26. El a devenit muncitor la o fabrica de mobila. Acolo a fost o vreme sofer profesionist, cu toate gradele de conducere, desfasurand o activitate lumeasca in mediul industrial din orasul Radauti.

Eu am trait mereu acasa, in preajma bunicilor mei. Acesta este singurul lucru pe care mi-l amintesc cu placere. Am citit poeziile sfantului Ioan Iacob despre bunica lui, Maria, cu bucurie in suflet, amintindu-mi si eu ca, de la varsta de patru-cinci ani, ma imbracau in costum national, in itari albi, cu un fel de gumari in picioare, un fel de sandalute, imi puneau brau tricolor si palarie verde si ma luau de mana si ma duceau la biserica din sat.

- Ce va aduceti aminte despre aceste slujbe?

- Atunci nu cunosteam nimic din ritul bisericii, nu intelegeam nimic, eram dus numai ca sa ma aflu la biserica; stiam ca exista patru momente solemne, dupa care eram liber sa ma duc acasa si sa scap la mancare. Mi se da anafura si apa sfintita; nu stiam ca se cheama aghiasma. Trebuia sa stai in genunchi de patru ori: era statul la Evanghelie, la Crez, la Epicleza si la Tatal nostru.

Apoi mama mea, avand o boala mai grea, a murit cand avea 26-27 ani si eu aveam doar 9 ani. Intre putinele lucruri pe care mi le amintesc despre ea este ca m-a invatat Tatal nostru. Eram in clasa I cand nu mi-a dat voie sa ma culc pana nu l-am invatat definitiv si mi-a spus: "Daca o singura data te mai prind ca te culci fara sa-l spui, ai de furca cu mine. Tu n-ai voie sa cresti ca un animal." Asta era vorba ei. Cand eram in clasa a II-a sau a III-a, pomenea mereu o vorba pe care mi-am adus-o aminte tarziu: "Daca as trai eu sa te vad mare, sa te faci popa, sa te rogi pentru mine cand oi muri".

- Ati fost atras de calea preotiei inca de atunci? Ati facut seminarul?

- Nu. Fiind taran, traind tot timpul la tara, nu m-a preocupat prea mult arta carturareasca. Am invatat sa citesc, sa scriu si tabla inmultirii inainte de a intra in clasa I. Mama era o femeie foarte isteata si practica si spunea tot timpul ca e bine sa stiu cand am sa merg la scoala, ca sa nu-si bata capul invatatoarea cu mine. Bineinteles, cand am mers la scoala, ma plictiseam, nu asteptam sa predea litera A sau B, citeam pana la sfarsitul Abecedarului toate poezioarele si nu eram atent, ii deranjam pe ceilalti care invatau sa scrie, sa faca liniutele corect, sa desparta in silabe. Si fie ma dadea afara de la ore, fie ma tinea in picioare, lucru care a durat pana cand mama a murit si n-a avut cine sa se mai ocupe de lucrul asta. Am trecut in clasa a VIII-a in termeni normali, adica n-am fost nici un elev de premiu, dar nici un elev care sa se chinuiasca pentru note.

Din clasa a V-a pana in clasa a VIII-a m-am dus in fiecare vara la stana, la oi, la un unchi de-al tatalui meu, unde mi-am petrecut vacantele si am castigat si bani pentru ca ajutam. Cu ei mi-am luat uniforme, rechizite si pantofi. Dupa clasa a VIII-a, am ales de bunavoie liceul agricol. Profesoara noastra de la scoala din sat a facut o ora de dirigentie si a inceput sa selecteze intre elevi: "Tu ai fi bun de liceu, tu ai fi bun de liceu..." Si dintr-o clasa de 32 de elevi, a selectat vreo 12. Eu nu eram printre ei pentru ca aveam pro bleme de corigenta la matematica. N-am mers la admiterea din vara nicaieri, iar la admiterea din toamna am luat o medie slaba, peste 5. Acolo s-a intrat mai mult ca sa fie oameni pentru munca campului, pentru ca liceele agro-industriale faceau foarte multa practica, si m-am trezit vrand-nevrand la liceu. L-am terminat cu bine, singura problema fiind matematica, pe care n-am inteles-o niciodata si cu care m-am chinuit tot timpul. Stiu sa adun, sa scad, sa inmultesc si sa impart, dar n-am reusit sa invat matematicile moderne: analiza matematica, geometria analitica, algebra si asa mai departe. Pentru ca era un liceu agricol, specialitatile erau chimia, biologia, fitotehnia, obiecte la care m-am descurcat foarte bine; am terminat si am intrat in productie.

- Cum priviti acum varsta copilariei?

- Nu pot sa spun ca am avut copilaria lui Creanga, dar as putea sa spun ca m-am bucurat din plin; si de joaca atat de necesara unui copil, si de libertate, si de munca, si de citit o carte, si de mers la scaldat; de tot ce faceau copiii, n-am fost privat de nimic. Se spune uneori de cate un copil: "Saracul, i-a murit mama". Eu n-am avut de suferit din pricina asta. Mama tata lui meu, bunica mea, a avut o grija si o dispozitie extraordinara pentru mine. M-a iubit foarte mult. Din cati nepoti avea, eu eram favoritul. Ce pot sa mai spun? Traind in comunism, am fost un crestin constient la botezul meu: aveam varsta de trei ani. Eu mi-am vazut botezul ortodox. Mama mea fiind bolnava cand m-a nascut, m-a dat la casa de copii, unde am stat trei ani, pentru a nu purta microbii sau boala de care a suferit ea. Dupa trei ani, dupa ce doctorii au considerat ca a trecut pericolul si ca mi-am creat o oarecare imunitate fata de boala, am fost luat acasa, unde ai mei si-au adus aminte ca sunt nebotezat. Au pus un lighean mare cu apa si-mi turna preotul apa in cap si eu ma uitam la el cum imi citea rugaciunile de botez. Sunt fericit ca mi-am vazut botezul cu ochii mei; ma simteam un om important.

- In timpul liceului mergeati la biserica?

- Din clasa a VIII-a si pana in clasa XI-a m-am racit oleaca la suflet. Ma duceam la biserica, dar din ce in ce mai rar. Nu o folosesc ca o scuza, in perioada aceea aparuse si propaganda materialist-dialectica, ce aducea informatii tot timpul despre misticismul religios, cum ii spuneau ei. E adevarat ca nu m-au afectat. N-am avut niciodata convingerea ca n-ar fi Dum nezeu. Dar, ca sa nu fiu luat la ochi de co legi, am lasat-o mai usurel cu problema religioasa.

- In acea perioada mergeati in pelerinaj la manastiri?

- Ma duceam la Manastirea Putna in fiecare an, de hram; ma duceam la Sucevita unde am crescut; la Dragomirna, unde de asemenea am crescut si, mai tarziu, am stat un an ca slujitor. Am fost un om normal si normal ma consider si in clipa de fata.

- Ce ati facut dupa terminarea liceului?

- Cum am terminat 12 clase, m-am si incadrat in productie; am lucrat la o ferma, la un CAP, si dupa doua luni am plecat in armata. Acesta a fost momentul decisiv.

- De ce?

- Am facut armata cu un baiat din Craiova, Ciontu Teodor, care terminase seminarul la Craiova. Si, pentru ca nu reusise la Institutul Teologic, fusese luat in armata. Vazandu-ma cumva mai cumintel, mai in banca mea, s-a apropiat de mine.

Nu pot sa ma laud cu virtuti, dar pot sa spun ca nu am fumat niciodata, nu am baut niciodata, nu m-am destrabalat niciodata. Adica am pazit lucrurile astea din familie, pentru ca totdeauna duminica, atunci cand se facea cate o adunare de familie, bunica spunea: "Aveti grija, nu-i frumos asta, nu-i frumos asta, nu va faceti de ras, ca maine-poimaine o sa aveti familii si o sa rada lumea de voi".

Revin la momentul armata. Dupa ce am ajuns caporal, Teodor Ciontu mi-a spus odata: "Tu stii ca eu am terminat seminarul?" "Bine, i-am zis eu atunci, inseamna ca esti parinte!" "Nu, nu sunt hirotonit!" Oricum eu nu stiam ce insemna aia hirotonie, degeaba imi spunea, pe vremea aceea termenul nu era prea cunoscut. "Dar, zice, vrei sa-ti citesc ceva frumos?" Si avea in valiza (nu aveam voie cu valizele, le tineam la vestiar), scoase cu pixul, din Biblie, citate din Pildele lui Solomon. Ma duceam cu el in parc, in timpul liber, si el imi citea tot felul de fragmente. Lui i se pareau atat de frumoase si interesante si le savura cu atata placere... Iar eu ma uitam ca un om picat din luna, nu aveam nici o tangenta cu asta.

Nu citisem Scriptura in viata mea, nu avusesem nici o Biblie in casa. Prima Biblie am cumparat-o de la manastire, in 1989, cu 200 de lei si am trimis-o parintilor mei, sa aiba si ei Biblia in casa.

- Sa revenim la momentul armata...

- Da. Legat de armata, dupa ce-mi vorbea baiatul acela toate lucrurile de care v-am spus, eu ma uitam asa, ca un nestiutor, nimic nu stiam. El se chinuia sa ma invete religia, sa-mi deschida mintea si-mi zicea: "Daca ai sti tu cat e de frumos, daca ai intelege, daca ti-ai da seama..." Si se straduia sa ma invete lucruri bune.

- Ce s-a intamplat dupa aceea?

- Ei, dupa ce am venit acasa din armata, in 1986, in ianuarie, primul lucru mi-am facut rost de o Biblie si am inceput sa caut toate pildele acelea pe care mi le povestea el, sa-ncep si eu sa le-nvat, pentru ca mi se pareau interesante. Bineinteles ca legatura cu el s-a rupt. Dar mi-as dori cu adevarat sa-l intalnesc si sa-i multumesc din tot sufletul, pentru ca Teodor Ciontu a fost ca un al doilea trezvitor al mintii mele pe calea bisericeasca.

- Cum v-ati apropiat de manastire?

- Am luat contact cu Manastirea Putna, care era la doi pasi de casa. La Putna am intalnit un calugar care mi-a fost drag si-l pomenesc si-n ziua de azi cu evlavie si cu respect: este staretul Iachint, duhovnicul manastirii Putna. El a fost parintele nostru, al Bucovinei. Eu pe el l-am prins cantand la strana, predicand... Am apucat de m-am spovedit de cateva ori la el, iar mai tarziu a aparut la manastirea Putna parintele Pamvo, ucenicul parintelui Paisie Olaru. Bineinteles ca mi l-am ales ca duhovnic. A fost primul duhovnic care mi-a facut o spovedanie generala, exact asa cum le fac si eu tuturor celor care vin pentru prima data si-mi cer lucrul asta. Folosesc exact metoda si felul in care m-a luat el atunci, cu rabdare si cu migala. M-a spovedit asa, de-amanuntelul, tot, tot, si de-abia atunci mi-am dat eu seama cu adevarat ce in seamna spovedania. In sat, cand mergeam, fiind si mai tineri, fiind si mai multi, parintele ne punea gramada, ne citea molifta, ne chema cate doi, trei: "Ascultati de parinti?" "Da." "Va inchinati?" "Da." "Postiti?" "Da."

Din clasa a VI-a si pana in ziua de astazi nici un post nu mi-a ramas nepostit, sau miercurea si vinerea, sau seara sa ma culc neinchinat. Am facut-o intotdeauna, pana-n ziua de azi. O rutina ortodoxa in care oamenii merg la biserica pentru ca asa sunt ei invatati: "Dom' parinte, trebuie sa ma spovedesti ca-i Postul Mare... Dom' parinte, trebuie sa ma spovedesti ca-i Postul Craciunului". In felul acesta m-am trezit in credinta crestina.

Atunci cand l-am cunoscut pe parintele Pamvo am citit pentru prima data "Sufletul omului dupa moarte", "Razboiul nevazut", "Oglinda duhovniceasca" a parintelui Nicodim Mandita, am citit Vietile Sfintilor, Filocalia I. Si a inceput sa-mi dea carti bisericesti. Imi erau dragi; ma duceam eu sa le iau. Am citit poezii de parintele Cleopa, poeziile acelea crestine, cu televizorul, cu avortul, le dadea actualul staret de la manastirea Rasca, pe atunci era fratele Dumitru, acum e arhimandritul Mihail.

- Cat ati mai stat in lume dupa terminarea armatei?

- Doi ani. Atat am stat in lume dupa armata. Si m-am imprietenit cu parintii de la Sihastria. Atunci cand am luat contact pentru prima data cu Sihastria, o masina pleca de la Putna spre Sihastria, cu inchinatori, era o sarbatoare din vara, si m-am trezit efectiv in fata parintelui Cleopa. M-am apropiat de el, i-am sarutat mana, si el s-a uitat la mine si mi-a zis: "Tu, cand ai sa fii mai mare, ce-ai sa te faci?" Ce mai mare, ca aveam 21 de ani deja, ce sa ma mai fac?... Zic: "Nu stiu, parinte, ce sa ma fac, cred ca am sa ma insor si o sa am copii, eu stiu?" Si el se uita asa la mine si zice: "Ei, tu mitropolit sa te faci." Eu am luat-o ca o gluma. Am zis ca e o gluma tipic calugareasca. Tot atunci, parintele Cleopa ne-a povestit istorioara cu inima de mama, cu frumusetile raiului, tot felul de lucruri de astea care pentru mine erau noi. Nu le auzisem pana atunci.

Am venit acasa si mi-am dorit din nou sa ma duc la Sihastria. Si am plecat imediat. Ajungand in fata manastirii Sihastria am vazut un batranel frumos si mai ciudat. Era parintele Paisie Olaru. Eu ma rugam pentru parintele Paisie Olaru si-l treceam in pomelnice la Sfanta Liturghie inca de pe cand eram in clasa a VII-a. La fel si pentru parintele Cleopa, pentru parintele Ioil de la Sihastria, pentru parintele Antonie. Ei au fost patru parinti care mi-au fost mie cei mai dragi. Pe parintele Ioil nu l-am prins, a murit, iar pe parintele Antonie l-am prins in ultima mea vizita, cand m-am dus la Sihastria ca sa-l rog pe staret sa ma primeasca. Si acest Antonie Olaru, diaconul, era, de fapt, povatuitorul parintelui Cleopa, pe cand acesta era copil. Il adusese la stana ca ucenic. El era baci, cum se zice.

- Ce-ati facut cand l-ati intalnit pe parintele Paisie?

- Cand l-am vazut pe parintele Paisie ne-am dus la el. Statea pe un scaunel, am facut o rugaciune, ne-a blagoslovit, si parintele Paisie a fost primul care s-a uitat in ochii mei, eu eram cu prietenul meu. Amandoi eram cu cate-o fata, nu eram de capul nostru; amandoi ne gandeam la insuratoare, fiecare cu drumul lui. Prietenul meu, staretul actual al manastirii Pojorata, parintele Visarion Pleava, imi zicea: "Mai, eu m-as duce la manastire". "Eu, ziceam, n-am chemare, nici nu stiu ce se face acolo, doar tu ma vezi, ma inchin, ma rog, dar nu cred ca as putea ca ei, nici n-am fost vreodata..." Si parintele Paisie se uita la mine si zice: "Tu calugar ai sa te faci". Si eu am zis: "Eu?" "Da, tu. Si tu sa te insori", ii zice parintelui Visarion.

- Si cum ati reactionat?

- Bineinteles ca m-a blocat pentru moment parerea parintelui. Si pe drum ii zic prietenului meu: "De ce ti-a zis tie sa te insori cand tocmai tu spuneai ca ai vrea la manastire, si de ce mi-a zis mie sa ma fac calugar, cand tocmai eu as fi vrut sa ma insor?" "Cred ca ne-a zis invers ca sa nu ne schimbe gandul." Si i-am zis: "Daca te faci tu, ma fac si eu." Si el a zis: "Hai sa ne gandim." Si atunci i-am zis asa: "Hai sa mai lasam sa treaca o luna, doua, sa vedem cand om mai veni la batranul daca ne zice tot asa. Poate el a zis asa o vorba, sa nu o luam noi nu stiu cum." Si asta se intampla in luna lui septembrie, la 8 septembrie. Cand venim a doua oara, mergem la el la chiliuta, unde era, ne rugam de maica Maria, ne da drumul, si parintele se uita direct la mine si-mi zice: "Tu ai mai fost la mine, ti-am spus sa te faci calugar, ce mai astepti, de ce tragi de timp?" Atunci gandul nu mi-a mai dat pace: "Mai, ce mai vrea parintele?" Nu ma puteam linisti. Si cand am iesit, am zis: "Mai, daca parintele imi zice asa, eu nu stiu ce o sa fie..." Se vede lucrul ca trebuia sa luam o decizie. Dar si el se codea, si eu ma codeam. Nu eram decisi; sa nu facem vreo greseala. Eu nu m-am linistit, am mai venit in noiembrie inca o data. Si cand am venit si am luat bine cuvantare de la parinte, ma intreaba pe mine: "Tu mai ai de gand sa tragi mult de timp? Cat mai pierzi vremea?" "Parinte, ma duc acasa, ma duc la serviciu sa pun totul in regula, sa fac lichidarea. Nu pot sa las aiurea, asa, am o amarata de ferma in primire, de raspuns de niste borderouri, niste magazii, am raspunderi, teren, oameni."

Am venit deci imediat in preajma sarbatorii de Anul Nou, am pregatit totul. Stiam deja ca dupa Anul Nou o sa dispar si o sa o iau spre manastire. Pe data de 9 februarie i-am zis sefului meu: "Am un drum de facut undeva, trebuie sa ajung neaparat, nu pot sa mai intarzii, trebuie sa ajung, am nevoie de doua zile". Si era un omat mare afara, dar n-am tinut cont, m-am dus direct la Sihastria. Si cum am ajuns acolo, am ajuns seara, si cum este iarna noaptea, ma duc la usa la parintele Paisie, dar el de la usa zice: "Marie, da-i drumul, ca o venit baietul meu!". Astia ziceau ca nu vede, dar eu cred ca vedea cu duhul, pentru ca, in clipa in care m-am apropiat de el m-a pus in genunchi; eram fara Visarion, m-am dus singur sa clarific. Imi era rusine fata de el si voiam sa pun intrebari, sa ma edific.

Si cand m-am apropiat de batranul, imi zice: "Asa-i c-ai venit de tot?" "Da, am venit de tot." "Uite, zice, ai sa fii la oi, la vaci, la trapeza, la bucatarie si apoi la ce-o mai da Dumnezeu." "Parinte, zic, sa raman chiar de astazi?" "Da, chiar de astazi." M-a pus sa car niste lemne. Am vazut eu atunci asa niste lucruri minore, banale, mi se parea mai greoi, mai nu stiu cum, si zic catre staret: "Parinte, da-mi voie sa ma duc eu acasa, sa-mi fac bagajul asa cum stiu eu si cum trebuie, si va promit ca, de cum da mugurul la copac, vin. N-are rost sa va incurc acum, iarna, nici nu-s chilii." Si, intr-adevar, nu erau chilii, nu erau constructiile astea frumoase de acum. Am venit si-am mai stat o luna de zile acasa, dar n-am mai avut liniste.

- Si ce-ati facut?

- M-am dus la parintele Pamvo de la Putna si i-am spus. El a incercat sa ma atraga catre Putna. Pe atunci era acolo un foarte bun ieromonah cu care eram prieten, Preasfintitul Calinic Botosaneanul. Era un om extraordinar. El m-a hirotonit, m-a facut preot si duhovnic. Si cum am intrat in ograda la Putna, imi zice: "Pustnice, dar ce te-ai imbracat asa, in negru, nu cumva vrei sa dai bir cu fugitii?" "Nu stiu, am sa vad, parinte Calinic, blagosloviti." "Te blagoslovesc sa te duci la vacile din Sihastria." Parca simtea. Si m-am dus la parintele Pamvo si i-am zis: "Parinte, nu mai stau, plec". Si el zice: "Dar cu cine pleci?" "Am sa vad eu..." Am zis ca-l iau pe Visarion. Visarion a zis: "Blagosloviti, sa ma duc si eu cu el sa-l conduc", si am venit acasa. Mi-am facut bagajul, am pus doua bilete, cu "da" si cu "nu", si am zis asa, daca iese "da", plecam, daca iese "nu", mai stam. Zis si facut, am pus biletele, el a tras primul si a iesit "da". Si atunci, noaptea, la ora trei, am plecat, nici n-am mai stat. Duminica, la ora douasprezece, eram deja la Sihastria. Pe 9 februarie m-am dus prima data si pe 16 aprilie m-am intors definitiv. Pe Visarion l-a dat la ascultare la vaci si pe mine m-a trimis la oi si asa ne-a despartit. Eu am ramas la oi aproape un an de zile.

- Erau parinti cu o inalta traire duhovniceasca atunci in Sihastria. De care ati fost mai apropiat?

- M-am tinut de parintele Paisie Olaru. O luna de zile l-am vizitat si de doua-trei ori pe zi si ma duceam dupa sfaturi cand aveam ispite. De aceea m-am si spovedit la el. Ma mai lua dorul de casa, nu prea eram obisnuit, mai mi se parea greu, mai ma suparam, ca fratii incepatori. Dupa aceea, m-am spovedit de obligatie la parintele Varsanufie, ca asa m-a dat, iar dupa ce a fost revolutia, m-am spovedit direct la parintele Cleopa, pentru ca parintele Paisie murise. Parintele Paisie a murit in 1990, pe 16 octombrie, si l-a ingropat pe 20. In ziua in care l-a ingropat pe el, pe mine m-a hirotonit diacon. Plecasem deja din Sihastria.

- Sa parasim putin Sihastria... Care dintre parintii de la Putna v-au impresionat in mod deosebit?

- La manastirea Putna, dupa parintele Pamvo, l-am cunoscut pe Preasfintitul Calinic, care era un om extraordinar si deosebit ca suflet. Acum ne vedem foarte rar, vreau sa spun ca sunt ani de zile de cand nu m-am intalnit cu el macar sa-i sarut mana sau sa-i zic "multumesc" pentru hirotonie. N-am avut ocazia sa ne intalnim, ca el e tot timpul prin eparhie, cu tot felul de probleme, iar eu sunt aici, la Barnova, tot timpul. Apoi l-am cunoscut pe parintele Tudor, fostul staret al Bogdanei, care a murit unde este acum parintele Justin Dragomir, in Radauti, la Bogdana Musatinilor, pe parintele Damaschin, un parinte sporit de la Putna, care a murit in timp ce da dea pasarelelor de mancare pe fereastra.

- Sa revenim la parintii de la Sihastria...

- La Sihastria am cunoscut cel putin opt parinti buni de la care am avut ce invata. Parintele Partenie, un parinte batran, ghebos, foarte tipicar si atent la slujbe. Statea cu carja in spate la slujbe si comenta orice greseala, tot timpul era foarte atent, era ochi si urechi la tipic. Apoi parintele Veniamin Barbacaru, un om deosebit si sporit, traitor cu rugaciunea lui Iisus, care si-a stiut dinainte moartea si i-a spus parintelui Cleopa cand a venit vinerea sa-l impartaseasca: "Parinte, vii vinerea viitoare, ca atunci ma duc la Dumnezeu". Cand a venit, l-a gasit cu pravila facuta, cu mantia in spate, tot frumos pregatit cu rugaciunea de impartasanie citita. Parintele Cleopa l-a spovedit, l-a impartasit si i-a zis: "De-acum, parinte, ne vedem in rai". Si intr-o ora, doua, cat a mai durat, a murit. Parintele Cleopa a spus ca l-a visat la 40 de zile dupa moartea lui: era pe un covor si atata i-a zis: "Parinte, spre rasarit e mantuirea!" Si asa s-au despartit. Apoi era parintele Cosma, un parinte deosebit; trei ani, cat am fost eu la Sihastria, o data nu l-am vazut sa lipseasca de la Utrenie. Era primul in biserica.

Mai era parintele Ilarion Antohi, poate ati vazut cartea cu pacatele de la spovedanie, foarte bun duhovnic, de la el am invatat sa citesc Psaltirea. El m-a luat asa si mi-a zis: "Baiete, nu pierde vremea, n-ai venit la manastire sa stai la taclale si la povesti. Uite, eu iau de la ora 6 la 8, tu termini la ora 7 ascultarea si vii la masa, ia de la ora 8 la 10 un schimb la Psaltire si sa te tii de el. Si il schimbam pe el tot timpul la Psaltire, pana am plecat la Dragomirna. Eu intram la Psaltire la 8 si citeam sapte, opt, noua sau zece catisme, numai bine cat era foiala prin manastire, iar cand veneam la chilie mai citeam o ora sau, daca nu ma culcam dupa Utrenie, terminam si aveam Psaltirea citita, nu pierdeam vremea.

Un alt parinte bun, care mi-a placut si mi s-a parut extraordinar, a fost parintele Nazarie, cel cu barba deasa, avea vreo optzeci si ceva de ani. Avea o icoana cu Maica Domnului in chilie si zicea: "O vezi, e facatoare de minuni; ea, cand ma cheama la dansa, eu nu o sa sufar deloc". Seara nu s-a simtit bine, a mancat oleaca de peste si a doua zi dimineata, la ora 8, fara sa-i dea cineva un pahar cu apa sau sa-i spuna: "Parinte, cum te cheama, sau ce te doare?", a murit frumos, ca un sfantulet. Si un alt parinte cu suflet bun pe care l-am cunoscut tot in Sihastria este parintele Ignatie, mai traieste si acum, un om batran, cu o mana uscata, un om cuminte si tacut, nu l-a auzit nimeni niciodata.

La fel parintele Ioil, care a fost un mare staret. De oriunde venea de pe drum, intra in biserica, asculta slujba pana se termina si apoi manca si isi vedea de treburile manastirii. Cand sa moara si era la pat, toti fugeau sa nu-i faca pravila. El vroia pravila multa, cum faceau calugarii de demult; cei moderni o fac asa mai formal. Voia sa-i citesti tot, laude, acatiste, rugaciuni de seara, de dimineata. Un singur baiat, Iulian Craciun, ii citea batranului toata Pravila, chiar mai mult decat voia batranul, care-i zicea: "Mai du-te si te odihneste, ajunge". Si inainte de a muri a zis asa: "De-am sa iau indrazneala la Dumnezeu, doi oameni am sa mai iau dupa mine, pe preotul satului, care m-a ocrotit in timpul decretului impotriva monahilor si mi-a dat cheia de la biserica si-am facut ani de zile Liturghie si m-am impartasit noapte de noapte, si pe Iu lian care mi-a citit pravila cat am fost bolnav la pat". In ziua de Inaltare s-au implinit patruzeci de zile de la moartea lui. Cu trei zile inainte, a murit preotul din sat, iar dupa trei zile de la Inaltare, a murit Iulian in Sihastria. I-a luat pe amandoi. Erau toti trei niste oameni extraordinari.

A mai fost parintele Valerian Sirulescu, pe care l-am cunoscut mai putin, era tacut, retras, nu prea vorbea. L-am cunoscut pe parintele Ioachim, un calugar extraordinar, cinstit si respectuos; daca mergeam cu el la treaba zicea: "Coasa si Doamne Iisuse, la fiecare brazda", asta era vorba lui. Bine, de parintele Cleopa nu mai vorbim. El mi-a fost duhovnic din '90 pana in '98. Ori de cate ori aveam sicane, el imi lua apararea. Se duceau fel de fel de capete luminate la el: "Uite, Calistrat face asa, Calistrat face asa". El totdeauna ma apara; tinea mult la mine. De la el am invatat sa spovedesc, de la el mi-am pus la punct toate canoanele, tot ce spovedeam intr-o luna doua, notam cu creionul si ma duceam la el. Imi scriam si raspunsurile mele, iar langa ale mele le notam pe ale lui, sa vad unde am gresit si unde ma pot corecta. Cand am vazut ca incep sa corespunda raspunsurile, nu mi-a mai fost frica. Ma duceam la Sihastria cu orice intrebare, indiferent ce era, si primeam imediat raspunsul.

- Ati vietuit o vreme in Sfantul Munte. Ce ne puteti spune despre acest loc binecuvantat?

- Doua persoane mi-au ramas la suflet de acolo. Parintele Iulian Lazar, la care tin si-l pomenesc cu toata dragostea, un batran extraordinar, si parintele Serafim Vaduva. Mi-a placut stilul gospodaresc si autoritar al lui Justinian economul, de la care am invatat cum se munceste. Am vazut cum poate acel om sa organizeze un santier sau cum poate tine in frau manastirea. Lucrul acesta mi-a placut. Ce mi-a mai placut la Athos si-am ramas miscat a fost pestera Sfantului Atanasie, unde am tuns niste schivnici. Mi-a placut marea, imi placea sa stau ore intregi privind la ea. Mi-a placut muntele, in general, dar nu mi-a placut atmosfera greceasca. Mi-a placut icoana "Prodromita" care face parte din tezaurul sufletului meu si acum lucrez la ea, la pictat, chiar vreau sa fac o icoana de marime naturala cu "Prodromita", exact cum este in Sfantul Munte, si la care sa ma rog cat am sa mai traiesc.

M-am dus la Marea Lavra, la un hram al Sfantului Atanasie si i-am ascultat pe parintii de acolo cantand foarte frumos. Dupa ce am revenit in Romania, duhovnic fiind si venind la mine baieti de la seminar, care acum sunt teologi, manastirea noastra a format un grup foarte bun, "Byzantion". Aproape toti sunt ucenicii mei; ii spovedesc pe zece, alti doi se spovedesc in alta parte. Si aici am facut privegheri de toata noaptea, exact cum am vazut in Athos. Ce-am vazut bun in Athos, am adus acasa.

- Cu care dintre parintii de la noi aveti o legatura duhovniceasca mai stransa?

- Sunt legat sufleteste de cativa parinti tineri si de cativa parinti batrani. Am o legatura buna duhovniceasca cu parintele Justin Parvu, la care ma spovedesc. Parintele Justin mi-a deschis mintea spre o cale care-i apartine personal, are el un stil aparte. M-a ajutat la niste lucruri extraordinare. Si mai am niste parinti tineri la care tin foarte mult, ii am si ca fii duhovnicesti si colaborez cu ei pentru ca sunt foarte buni: parintele Arsenie de la manastirea Lepsa, un tanar la vreo 35 de ani, dar un duhovnic deosebit si de o bunatate exceptionala. Nu e un calugar prea vechi, e tot cu metania de Petru Voda. Ii am pe parintele Justin si pe parintele Gavriil de la Doroteea, doi baieti pana in 30 de ani, dar niste oameni de suflet extraordinari, pe parintele Hristofor de la Petru Voda care a crescut aici cu noi in Barnova. Mai e parintele Hristodul de la manastirea "Nasterea Maicii Domnului", de prin partea Vasluiului, un baiat cuminte si ascultator.

- Chiar daca, unul cate unul, marii nostri duhovnici ajunsi la batranete trec la Domnul, existatotusi parinti tineri care le iau locul.

- Am descoperit cativa. Sunt in numar de zece, dar nu vreau sa-i mentionez, nu e bine sa stie altii numele lor, ca sa nu-i deranjeze din lucrare. Ei colaboreaza foarte strans cu mine, ii ajut din toate punctele de vedere: si cu carti, si cu bani, si cu alimente, si cu haine. Au o calcatura frumoasa. Pentru monah, ca sa fie curat cu trupul, atent cu mintea si cald cu inima, este o mare taina. Numai batutul metaniei si cititul la Ceaslov sunt apa de ploaie. Toti citesc la Ceaslov, dar inima le e de piatra. Iarasi un parinte extraordinar pe care il am la suflet, desi nu ma pot duce des la el, dar care mi-a ramas in inima, e Arsenie Papacioc. Mi se pare cel mai lucid si mai pragmatic duhovnic.

Il cunosc si pe parintele Sofian Boghiu. L-am cunoscut in 1990, in biserica Antim, fara sa ma stie. Cand am intrat sa ma inchin, mi-a dat 200 de lei si o punga de tamaie: "Tinere, te vad un baiat frumos si tanar, cu perspective, ia asta de la mine si zi bogdaproste". M-a sarutat pe frunte si a plecat. Nici n-am avut timp sa ma dumiresc cine e, altcineva mi-a zis: "Ala-i parintele Sofian." Eu eram pe-atunci doar frate de manastire, ma dusesem sa ma inchin la manastirea Antim, dar in haine civile. Am avut fericita ocazie sa-l cunosc si pe parintele Staniloae, sa-i fac patru vizite acasa. Am primit cadou de la el un calendar si o Filocalie pe care le mai am si in ziua de astazi, le pastrez ca amintire. Am avut cateva discutii cu el, am primit sfaturi, i-am dus si eu cate ceva din ce se putea de la manastire, calugareste, niste bureti uscati, un sac de nuci, maruntisuri. Parintele era un om modest, fara pretentii, m-a binecuvantat si mi-a zis: "Nu-ti doresc altceva decat un singur lucru: sa ajungi sa-l cunosti pe Dumnezeu, nu citind, ci traindu-L. Eu L-am cunoscut citind". El se smerea, era un om deosebit, era un om de o bunatate extraordinara.

Si, bineinteles, mai este prietenul meu din copilarie, cu care am venit la manastire, parintele Visarion, protosinghel, staret la manastirea Pojorata - Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, care mi-a ramas prieten. Si mai am un prieten, parintele Agatanghel, un baiat cuminte si la locul lui, la vreo 30 de ani. Imi sunt prieteni in sensul ca tot timpul m-am bazat pe rugaciunea lor. Noi am facut asa, un front comun, in sensul ca ne-am sfatuit sa ne pomenim unii pe altii, toti intre noi. Suntem vreo zece-unsprezece care ne stim, ne pomenim tot timpul, ca sa fie mai intarita rugaciunea si sa putem trece mai usor de valurile care vin permanent si izbesc.

- Ne puteti vorbi despre cateva momente mai deosebite din viata dumneavoastra duhovniceasca?

- Nu se gasesc in viata mea trairi mistice sau rapiri in extaz. Am avut cateva lucruri frumoase, de suflet. Candva am sa le asez pe hartie. Mai intai sa ma izolez: sa lepad mandria, lacomia, lenea, trandavia, amanarea pravilei... Si cand o sa am vreo 60 de ani, daca am sa fiu sanatos, chiar 70, atunci am sa scriu eu lucrurile alea frumoase pe care le-am trait: cu parintele Pamvo, cu parintele Paisie, cu parintele Cleopa, cu parintele Visarion si de vreo trei ori singur. Dar la vremea cuvenita, nu asa, la intamplare. Nu vreau sa dau impresia ca as fi cineva. Sunt un om normal.

***

"Sunt un om normal..." Cu aceste cuvinte incheie parintele Calistrat povestirea vietii sale. Astfel de cuvinte pot parea banale astazi, cand lumea este insetata de senzational, de tot ce este iesit din comun.

Consider ca parintele Calistrat este iesit din comun tocmai prin faptul ca este un om normal intr-o lume anorma la. Cand nefirescul este considerat firesc si pacatul este considerat virtute, oamenii care Il slujesc pe Dumnezeu sunt etichetati drept fundamentalisti sau extremisti. Fata de pozitia parintelui in problema formalismului credinciosilor sau a caderilor preotilor, se pot ridica voci care sa afirme: "Calistrat este nebun!"

Indraznesc sa fiu de acord cu aceasta parere. Cu o singura precizare insa: cred ca parintele face parte din ceata noilor nebuni pentru Hristos, care se afla in primele randuri in oastea Bisericii luptatoare. Spre deosebire de vechii nebuni pentru Hristos, care au intrat in Sinaxare dupa ce au dus o viata ciudata, neconformista (si faptele lor par smintitoare mintilor simandicoase din zilele noastre), noii nebuni pentru Hristos au de dus o cruce foarte grea: crucea normalitatii, crucea firescului. Intr-o societate care rastoarna valorile dupa bunul plac, nestingherita aproape de nimeni, apar aceste voci profetice care, marturisind adevarul, Il marturisesc pe Dumnezeu.

Una dintre cele mai puternice voci este cea a parintelui de la Barnova. "Sunt un om normal...", spune parintele. Tocmai in aceasta normalitate sta maretia lui. A fi astazi normal e un lucru de mare cinste. Atunci cand vreun imparat spunea: "Sunt imparat...", era plin de mandrie. Parintele Calistrat spune: "Sunt normal...", smerindu-se, dezvinovatindu-se parca. Fiind normal, nu putea fi altfel. Nu putea sta cu ochii inchisi la problemele cu care se confrunta Biserica.

A fi crestin nu inseamna a fi orb. A fi crestin nu inseamna a fi lipsit de discernamant. A fi crestin inseamna a-ti iubi aproapele. Si nu iti poti iubi aproapele care zace bolnav fara sa incerci sa ii tamaduiesti boala. Iar primul pas este constatarea bolii. Parintele Calistrat face acest lucru: are curajul de a lua pulsul unei societati bolnave.

"Dar cine ii da dreptul sa o faca? Cine ii da dreptul sa o judece? De ce nu o lasa in caderea ei? De ce se baga unde nu e treaba lui? De ce...?" Si lista "de ce"-urilor ar putea continua.

E o mare virtute sa fii normal astazi. Normalitatea este cale de sfintenie. Intr-o lume de nebuni, cei sanatosi vor fi omorati cu pietre. Ei sunt singurii in stare sa puna diagnosticul corect lumii care ii sugruma cu pacatele ei.

Nu e greu de inteles ca prin aceasta carte parintele Calistrat scrie o scrisoare lunga multora dintre bolnavii acestei lumi. Si multi vor incerca sa dea cu pietre in el. Dar parintele vorbeste, adica scrie cu glasul, si cuvintele sale ajung unde randuieste Dumnezeu. Vor ajunge si la oameni care se vor folosi de aceste cuvinte. Vor ajunge si la oa meni care vor lua putere citindu-le.

Inainte de a incredinta aceste convorbiri tiparului, le-am dat mai multor crestini si preoti spre a fi citite. Imi era teama ca nu cumva adevarurile spuse de parintele Calistrat sa nu sminteasca pe cineva. Un parinte mi-a spus: "Nu se smintesc decat cei smintiti. Ceilalti se vor folosi. Parintele Calistrat are in el duhul profetilor care mustrau cetatea nu pentru a-i anunta pedeapsa dumnezeiasca, ci pentru a o intoarce la pocainta. Chiar daca vorbele lui par prea originale pentru a fi in duhul ortodox, sa nu limitam ortodoxia la niste predici standard. Nu stim cum s-ar fi purtat Sfintii Parinti astazi. Oricum, vorbele lor nu ar fi placut lumii. Si parintele Calistrat este de o mie de ori mai traditionalist decat cei care, iubind litera care ucide mai mult decat duhul care da viata, tin ochii inchisi ca sa nu fie nevoiti sa recunoasca apostazia care ne inconjoara."

Ii rog pe toti cei care s-au hranit din cuvintele parintelui Calistrat sa il pomeneasca in rugaciunile lor. Parintele Calistrat poate fi ranit in razboiul duhovnicesc. Si rugaciunile celorlalti ii pot fi de mare ajutor. Parintele Calistrat nu a ajuns la batranete. Este destul de tanar. Si lupta pe care o are de dus este de durata. Rugaciunile noastre il pot ajuta sa mearga in continuare pe drumul pe care a pornit.

Amintesc inca o data cuvintele parintelui Iulian de la Prodromu: "Atunci cand voi muri, te rog sa te intorci in Sfan tul Munte, ca sa nu ramana romanii de aici fara duhovnic".

Cred ca ar trebui sa ne dam seama de darul pe care ni l-a facut Dumnezeu prin parintele Calistrat. Cata vreme parintele este langa noi, sa nu ne lenevim a-i cere cuvant de folos. Si, primind cuvintele sale, sa nu ne lenevim a le urma...

SURSA CRESTINORTODOX